Oamenii perfecți din revistele Burda

Am copilărit, în ultimul deceniu al regimului comunist, fascinată de mirajul străinătății. Pentru mine și alții ca mine, granița țării reprezenta un capăt al lumii cunoscute, nici nu puteam să-mi imaginez ce se întîmplă dincolo, iar orașe precum Paris, Londra sau Madrid mi se păreau atît de îndepărtate de parcă ar fi fost de pe o altă planetă. În anii ʼ80, abia dacă se mai organizau excursii în țările socialiste „vecine și prietene”, în afară de un vecin care lucra pe vapor, ca ofițer de marină, nu cunoșteam pe nimeni care să fi ajuns în Occident. Pentru că străinătatea însemna, în primul rînd, Occidentul și ținea de o întreagă mitologie. Unii aveau „rude în străinătate”, ceea ce putea fi periculos pentru că se alegeau, în același timp, și cu un dosar la Securitate. Aceste rude erau privite ca niște zeități ale succesului, doar a trăi în străinătate reprezenta o maximă realizare a unei vieți umane, un concept care s-a păstrat mult timp după 1990, cînd au apărut discrepanțe între cei „plecați” și cei „rămași”. Rudele din străinătate se întorceau pentru prima dată în vizită acasă și erau primite cu mese pantagruelice, erau plimbate prin locurile pe care le părăsiseră, menite să le trezească nostalgii și să le stoarcă lacrimi de dor după „țărișoara noastră dragă”. Mereu se aștepta ceva de la ele – în afară de bani (dolari, mărci etc.) și cadouri, se aștepta să împărtășească cu amărîții de aici o rețetă a succesului. De la aceste rude proveneau „pachetele din străinătate”, atît de rîvnite în anii ʼ80, care conțineau „marfă occidentală” – de la blugi la ciocolată sau cafea, erai considerat un norocos dacă primeai constant astfel de pachete al căror conținut doar îl afișai, nu-l împărțeai cu nimeni. Căci se știa – tot ce era produs în străinătate era de bună calitate, mărfurile românești erau execrabile. Copil fiind, cînd miroseam ambalajele de bomboane străine sau de ciocolată, mi se părea că străinătatea are un miros anume, de aceea mulți dintre noi făceam colecții de ambalaje. Erau puține localurile unde puteai asculta muzică străină, occidentală, discurile cu Ray Charles sau Madonna se vindeau pe sub mînă. Imaginea perfectă a străinătății era cea din reclamele colorate din reviste precum Burda sau Neckermann care mai ajungeau prin România, acolo vedeam copii fericiți și poze cu păpuși Barbie sau jucării Lego. Sau în filmele de la video, unele copiate (prost) de pe posturi de televiziune străine, abia așteptam să se termine acțiunea ca să înceapă reclamele. Acolo îi vedeam pe oamenii din străinătate, femei cu un ten strălucitor și cu dinți albi, impecabili, bărbați sportivi și fermecători.

Treptat, odată cu ridicarea vizelor, a aderării României la Uniunea Europeană și a valurilor succesive de migrație, mirajul străinătății a început să se destrame, Occidentul era ici-colea, peste deal, nu mai reprezenta ceva de neatins, granițele se banalizaseră. Emblematică rămîne imaginea muncitorilor sezonieri care se urcă în avioane ale companiilor low-cost ca în niște rate de Buzău sau de Tecuci, cărînd după ei papornițe cu șunca, zacusca și țuica de acasă. Ei, de fapt, nici nu mai merg în străinătate, merg „la muncă”, dau munca de aici, uneori inexistentă sau prost plătită, pe o altă muncă mai bine remunerată. Străinătatea nu mai înseamnă atît succes, cît bani, țările se împart nu atît în funcție de ce pot ele să ofere, cît în funcție de cîți bani poți face acolo. Germania și țările nordice rămîn în continuare în top. Ce mai reprezintă străinătatea? Cum mai este ea percepută de către români? Mai există mitul străinătății? Veți afla citind acest Dosar.