Oameni ca mine

Încă mai țin poza aceea în telefon, strada e invadată de strălucire, după ploaie lumina a ocupat fiecare spațiu de aer și fiecare unghi dintre frunzele copacilor, mătură și sclipește în pavajul încă ud, iar fetița stă mică și mirată, într-o haină cu glugă, din pînză cafenie și cu mîneci prea lungi, nici nu i se văd degetele, zici că e abia trezită din somn, dar sîntem afară, în față la Alliance, și ziua e pe la amiază, fetița are un an și ceva și stă în picioare, e iarăși vară, poate că e iunie, într-un colț din Paris, și cînd dau peste poză, căutînd altceva în telefon, mă opresc și mă uit îndelung la ea, îmi face bine în zilele înguste de iarnă, în diminețile fără lumină și cu multe treburi la orizont, și cel mai frumos e că emoția clipei e la fel de curată ca atunci, ceea mi se întîmplă tare rar, mai toate amintirile se mătuiesc fără să se șteargă, chiar dacă știu că odată au fost bune. 

Și astăzi de dimineață am stat și am privit fotografia, înainte să mă ridic din pat și să mă uit în camera cealaltă la fetița cu picioare mult mai lungi decît atunci, întoarsă pe burtă și cu tălpile ieșite de sub așternut, cum era și în jocul nostru cu Crabul Perfil, de mai demult, fără să mai văd în fotografie imaginea pe care aproape că o știu pe dinafară, ci momentul instantaneului, culoarea și mirosul aerului și al străzii, și pînă la urmă chiar al vîrstei mele. Într-o clipă s-au înșirat în lungul bulevardului platanii în scuarurile lor de pămînt, scuterele trase oblic pe trotuar și firmele cu vitrine limpezi și culori de toate felurile, printre care se strecoară cîte o ușă masivă, de lemn, cu mînere și toarte grele, din bronz, întîi cea de la intrarea noastră, galben ocru, apoi următoarea, verde smarald, și următoarea, cea roșie carmin, de lîngă barul studenților la Medicină. Ori de cîte ori m-aș întoarce de pe o parte pe alta și oricum m-aș răsuci, știu să descriu în cel mai mic detaliu intersecția de la Campo Formio, ca un Google street view care a rămas blocat în modul emoțional. 

Și nu știu de ce, parcă atunci aveam mai multă energie, evident, altă vîrstă, nu trăiam în nici o clipă senzația de imposibilitate de acasă, sau de perplexitate într-o realitate care e mereu echivocă, pentru că acasă e mult mai complicat decît în străinătate, acolo nu era așa, pluteam într-o ignoranță logaritmică, habar n-aveam ce n-aveam habar și de multe ori circulam ca un Pac Man prin labirintul orașului înțesat de puncte mari și mici și de meduze galbene, roșii și albastre, nici măcar nu mai scriam, priveam în jur și mă gîndeam la gîndurile altora. Eram funcțional, funcționam pentru acea societate, mă aplecam asupra copilului meu și creșteam din nou odată cu el, într-o lume care merita să fie descoperită, care îți solicita imaginația, determinarea și dorința de a depune efort pentru că aveam senzația că lucrurile nu erau fixe și fixate în dinastii și clanuri, că puteai să deschizi o nouă dimensiune în spațiu, unde să întîlnești oameni ca tine.

Și prima persoană de vîrsta și din zona mea de interes, aproximativ și de gusturi, sigur ar fi fost genul care ar fi ieșit prin Butte aux Cailles, la o terasă, dacă ar fi avut bani în săptămîna aceea, a fost chiar în ziua de luni, cînd am început lucrul la Belleville, era o amiază caldă de octombrie, după-amiezile care îmi plac la nebunie, au miros de cretă și de praf, de frunze uscate și de lemn ars, era o antileză tînără, cu dread-uri arămii și pistrui mulți pe față, și pielea de culoarea lutului, care mesteca drajeuri de lemn dulce ca să se lase de fumat, venea dintr-o relație toxică, cu abuzuri și consum de droguri, violență și șantaj, îmi povestea că trăia de peste cincisprezece ani în Paris și încă îi plăcea să se plimbe de una singură pe străzi, tot timpul mai descoperea cîte ceva necunoscut, nu mai știu cum o chema, apoi în aceeași după-amiază a apărut un student cu cămașă albă și mînecile suflecate, descheiat la primii nasturi, transpirat și tare impacientat după ce recepția nu putuse să îi confirme că poate să rezerve consultații în avans pînă la sfîrșitul anului, anul său universitar, băiatul studia la Sciences Po, o facultatea tare grea, iar el avea o adevărată fobie de evaluare și de performanță, a fost unul dintre puținii care m-au urmat și cînd m-am mutat în partea cealaltă, la Miromesnil, și am vorbit multe, multe lucruri, pentru că și acolo și-a făcut programare pînă la sesiunea din vară. Apoi la Miromesnil a venit rusoaica, nici numele ei nu mi-l amintesc, care mi-a dat multă încredere că fac bine ce fac, apoi o magrebiană care m-a pîndit multă vreme de după o pereche de ochelari pînă a prins curaj să mi se destăinuie, apoi tunisianca aceea frumoasă, care știa să facă o mutră tare ironică dintr-o singură sprînceană, și eram convins că mă va judeca pentru accent, dar n-a fost deloc așa, din contra, am mers cu întîlnirile pînă cînd am plecat eu în România, și nu mi-a fost ușor să mă gîndesc cum o să se descurce mai departe, parizianca pe care mama ei din Bretania o învățase că n-ai voie să mănînci mai mult de o bomboană de ciocolată pe zi dacă ții la silueta ta, și o femeie din Côte d’Ivoire cu ochi negri și grei, pe care o trimisese instanța pentru o expertiză într-un proces de molestare, dar n-avea nimic rău în ea femeia aceea, doar că era fără ajutor, cu un copil mic și tare necăjită, și o nemțoaică bătrînă care își făcea rău căutînd un dernier grand amour cu un medic de la Spitalul American, căsătorit și misogin, lor le știu prea bine și prenumele, și numele, dar nu le mai dau nimănui, apoi anonimi remarcabili, cum a fost profesorul de filologie cu soția lui din Argentina care m-a indicat cu degetul de la intrare și mi-a zis cu un accent bizar: „Aha, Perforatorii!“, iar eu am avut o tresărire de spaimă, neînțelegînd în ce lume mă trezisem, în cea românească sau în cea franceză, dar, desigur, Internetul e mare și poți să găsești tot felul de informații la un simplu Google search, și apoi tot felul de oameni de la care mi-a rămas doar o expresie sau o figură, și aceea a fost cam singura perioadă cînd am simțit că merită să dau scrisul pe consultații. Multă, multă vreme cu oameni ca mine.

Ei sînt toți acolo, fiecare pe cont propriu, urmînd trasee încurcate pe un continent care a rămas mult în urmă, și eu sînt aici, și uneori îmi spun că dacă gîndurile acestea sînt la mine, cu siguranță sînt și la ei, frînturi de fraze și cuvinte care nu mai respectă nici o gramatică, în loc să spună mă gîndesc la tine, spun sper că ești bine acolo unde ești.

Augustin Cupșa este scriitor și psihiatru. Cea mai recentă carte publicată: Străinătate, Editura Humanitas, 2022.

Foto: Rue de Campo Formio, Paris (Chabe01, wikimedia commons)