O structură limbică arhetipală sau în miezul răului
„Linia care desparte binele și răul trece prin inima oricărei ființe umane. Și cine dorește să distrugă o parte din inima sa?” (Aleksandr Soljenițîn, Arhipelagul Gulag)
Amigdala este sediul fricii și agresivității, localizată sub cortex în lobul temporal, ea are rol de reglator a fricii și agresivității pe care o simțim. Cercetătorii au făcut numeroase studii pentru a identifica rolul acesteia, de la implantarea unor electrozi în amigdală, care au arătat potențialul de acțiune atunci cînd ne crește starea de iritabilitate, pînă la arătarea unor fotografii care stîrnesc furia sau dezgustul, cînd amigdala a devenit activă (lucru observat prin scanarea creierului subiecților). S-a efectuat și stimularea acesteia pentru a se observa reacția. Procedeele au fost contestate ca neetice, iar în anii ’70 s-a stîrnit o adevărată furtună în mediul academic deoarece se practica o manevră neurochirurgicală prin care se înlătura partea considerată responsabilă de crizele epileptice și de agresivitatea incontrolabilă, o acțiune chirurgicală numită „amigdalotomie stereotaxică bilaterală” despre care Robert M. Sapolsky scrie, în cartea sa Behave, că a fost o acțiune care s-a lăsat la propriu cu aruncat de rafale de rahat între savanții vremurilor, fiind considerată de unii utilă, iar de alții orwelliană. Cert este că, atunci cînd ne simțim speriați, unii dintre noi devenim mai anxioși, pînă la a simți groază, iar alții devenim iritați, furioși, pînă la a lovi și răni pe altcineva cu intenție. Am putea spune că sediul răutății umane își are locul în amigdala din creierul nostru. Dar ce îi face pe unii dintre noi să devină oameni locuiți de răutate și care se hrănesc emoțional atunci cînd produc suferință fizică și psihică celor din jur? Să fie doar rolul amigdalei lezate de vreo afecțiune neurologică ori o tumoră cerebrală, sau sînt și factorii psihologici datorați mediului familial și social în care creștem?
În cartea sa Je me souviens, neurocercetătorul francez Boris Cyrulnik scrie: „Un copil nu are niciodată părinții pe care-i visează, doar copiii fără părinți au părinți de vis”. Pornind de la aceste rînduri putem înțelege cum mediul familial este primul în care ne dezvoltăm și, după cum deja a devenit bine-cunoscut, este responsabil de reglajul și echilibrul biochimic al părinților noștri de care depindem pentru a deveni la rîndul nostru adulți echilibrați și capabili de bunătate. În antiteză, unii dintre noi devenim răi tocmai datorită mediului familial. Dar cum știm că sînt și cazuri, deloc puține, de copii care au crescut în familii profund disfuncționale și nu au devenit oamenii răi, ne punem întrebarea: ce îi face pe unii oameni să se transforme în așa fel încît să devină răi cu cei din preajmă, lipsiți de empatie și vigilenți în a-i prinde pe cei din jur într-un moment de vulnerabilitate în care să-i poată răni?
Bullying-ul este poate una dintre formele cele mai răspîndite de agresiune din preajma noastră care se manifestă prin ironii, zeflemea, glumițe dureroase în care ne sînt evidențiate părțile mai puțin bune din noi, de la aspectul fizic pînă la sublinierea și inducerea subliminală a ideii că nu sîntem buni sau că merităm apreciere doar cînd satisfacem nevoile adulților, nevoi uneori narcisice ale acestora, de validare a lor și nu a noastră, dar și prin nedreptatea și umilințele la care sîntem supuși cu scop „educativ”. În mentalul colectiv este mult răspîndită ideea că am avut copilării fericite, că abuzul psihologic de care aveam parte era motivațional și, din păcate, mulți îl perpetuăm și azi în relațiile pe care le avem. Așadar bullying-ul este o formă de a comunica ceea ce simțim în lipsa unei alte forme de comunicare cum ar fi asertivitatea. Lucru care duce la durere emoțională, iar atunci cînd simțim durere emoțională, pentru a o anestezia deoarece nu știm cum să ne confruntăm cu ea, ca mecanism de apărare vom răni și noi la rîndul nostru, devenim răi cu alții. Corpul nostru reacționează visceral atunci cînd simțim durere emoțională, iar la baza acesteia stă frica, ea ducînd la manifestări organice de tip alertă, evitare prin îndepărtare sau paralizie emoțională și afectivă. Aceste manifestări se vor traduce prin sentimente de invidie, de ură, de răutate la adresa celor care au sau sînt într-un fel în care ne dorim să avem sau să fim și noi. În situațiile speciale, acestea se combină cu genele care-și modifică potențialul bun și putem vorbi de sociopatie. Studiile arată că la baza suferințelor noastre se află trauma mediului și a comportamentului adulților. Așa ia formă sadismul, plăcerea de a face rău, și așa se nasc psihopații înalt funcționali care pot ucide fără nici o modificare emoțională și care pînă la comiterea unor atrocități par oameni normali (iar unii dintre ei sînt chiar foarte bine integrați social). Aici putem vorbi și de perverșii narcisici care prin răutatea actelor lor își manifestă hărțuirea violentă „invizibilă” (cu sens de pasiv-agresivitate) în cotidianul zilnic.
A te simți nesigur social arată neliniște, anxietate și teamă, și înseamnă durere emoțională, aceste informații ale durerii sînt mediate de PAG (griul periapeductal), o structură nucleară din creier care provoacă atacurile de panică și care s-a observat că are o dimensiune mai mare la cei care suferă de atacuri cronice. Incertitudinea, vigilența sînt rezultatul traumelor trăite în familia de origine, dar și în mediul prezent, și mai pot fi legate de angoasa profundă care ne însoțește întreaga viață: angoasa morții sau, altfel spus, a proximității acesteia.
„The coldest heart“ („Inima cea rece“) este un capitol în cartea The boy who was raised as a dog de Bruce D. Perry și Maia Szalavitz, în care se povestește cazul unui tînăr în vîrstă de optsprezece ani, aflat într-o închisoare de maximă securitate, unde doctorul Perry a fost solicitat pentru a-i evalua starea de sănătate psihică. Tînărul ucisese două adolescente în vîrstă de doisprezece și treisprezece ani, cu care era vecin în același imobil. Le-a întîlnit în lift, după ce consumase cîteva beri, le-a abordat grosolan, iar copilele, firesc, l-au respins. Respingerea l-a făcut pe tînărul aflat sub influența alcoolului să le urmărească în apartamentul lor, unde le-a ucis cu o violență șocantă. Tînărul provenea dintr-o familie de muncitori imigranți, căsătoriți legal și fără vreun istoric infracțional. Existau în dosarul școlar cîteva evaluări în care se menționa că era manipulativ și detașat emoțional, dar nu exista nici o mențiune că ar fi un caz de delicvență juvenilă. Doctorul Perry a confirmat prin evaluarea făcută că tînărul era un sociopat care nu avea nici un regret, dar ceea ce face cazul interesant este că el avea un frate mai mare perfect sănătos emoțional, integrat, acesta fiind și cel care a înțeles că fratele său este asasinul celor două vecine. Părinții erau profund rușinați, confuzi, vinovați, preocupați, furioși de ce a putut să facă fiul lor. Un amalgam emoțional firesc. Mergînd pe firul anamnezei clinice, dr. Perry a descoperit însă trauma familială. Cînd fratele cel mare avea trei ani, familia s-a mutat din cauza noului loc de muncă al tatălui. Atunci s-a născut și tînărul din cazul nostru, fiind cel de-al doilea copil. Mama, care avusese mult sprijin cu primul copil datorită familiei extinse și comunității, de data aceasta s-a trezit singură într-un loc nou. Și-a construit o rutină de a petrece timp cu fiul cel mare în parc și prin magazine, deoarece acesta devenise unicul companion pînă la nașterea celui de-al doilea copil. Cînd bebelușul a venit pe lume, mama a fost copleșită și scoasă din noua rutină, precară cum era, dar care îi oferea stabilitate. Neștiind cum să procedeze și fără ajutor, deoarece bebelușul plîngea mult și o epuiza, îl hrănea și, după ce acesta adormea, ea pleca cu celălalt copil să-și reia rutina care o stabiliza psihic. În tot acest timp, bebelușul rămînea singur și neconsolat. Neuroștiințele identifică și numesc traumele acestea traume disociative ale psihicului: atunci cînd ești mic și înfricoșat și nimeni nu răspunde nevoilor tale, nici un adult nu e în preajmă pentru a te alina, unele structuri se disociază și împietresc, iar dacă există și niște factori genetici cu potențial nesănătos, rezultatul poate fi malign pentru psihicul persoanei în cauză. Doctorul Perry, prin acest caz prezentat, încearcă doar să aducă lumină și să explice mai amănunțit ce efecte poate avea trauma în dezvoltarea psihică de mai tîrziu, nu să justifice actele criminale. Și desigur că mai sînt și alți factori de luat în considerare, cei de mediu, psihologici și genetici, pentru că nu toți copiii care trăiesc traume devin adulți criminali.
Dar ce facem cu răutatea celor din jurul nostru? Acele mici răutăți de zi cu zi cu care ne confruntăm din partea celor apropiați? Ce-i îndeamnă pe aceștia ca uneori să fie răi, invidioși, să aibă replici acide și satisfacție atunci cînd întîmpinăm o problemă? Celebra „Ți-am zis eu!” în care simțim satisfacția celuilalt că a prezis ceva negativ și acest lucru s-a adeverit. Ce-i mînă, deși mai corect ar fi să punem întrebarea ce ne mînă să spunem sau să simțim uneori aceste lucruri? Să-i pedepsim pe cei din jur, atunci cînd nu sîntem în acord cu ei, cu dispreț, retragere și în unele cazuri, deloc puține, cu hărțuire morală? O posibilă explicație ar fi că la baza răutății noastre stă frica. Frica de ceea ce este diferit și nu înțelegem. Frica are manifestări diverse, în funcție de individualitatea fiecăruia, dar și de modelele pe care le vedem la cei din jur. La unii dintre noi, frica se manifestă prin furie, la alții prin competiție și invidie sau resentiment, la alții prin acte de dispreț și răutate. Forma acestor manifestări poate fi respingerea, bîrfa, dezgustul și căutarea narcisică de a se poziționa superior interlocutorului. Dacă nu pot obține o ameliorare a stării interioare, unii oameni o pot transforma în acte agresive ce pot intra în sfera patologică. Cu toții sîntem locuiți și de răutate, nu doar de bunătate. Chiar dacă vrem să credem că noi nu sîntem răi niciodată, că nu am făcut remarci răutăcioase la adresa altcuiva, acest lucru arată doar o necunoaștere a sinelui. Cu toții am avut acte și gînduri rele sau am simțit satisfacție atunci cînd am aflat că cineva care ne displăcea sau ne-a rănit are o suferință. Diferența vine din faptul că unii ne-am oprit, am analizat și ne-am schimbat direcția gîndurilor și comportamentul. Am înțeles că nu ne este de folos a fi rău cu altcineva și e mai indicat să ne uităm în interior, să observăm ce ne determină aceste reacții. E mult mai sănătos să căutăm în noi decît în ceilalți. O analiză interioară onestă ne poate face să ne devenim loiali și implicit să alegem să fim buni și nu răi.
Trauma trăită modifică circuite neurale pentru că ne-a făcut să trăim în vigilență și suspiciune, în durere emoțională. Supunerea și obediența, nedreptatea, umilința, frica simțită atunci cînd eram mici și vulnerabili și incapabili de a a avea resursele psihice și fizice de a ne proteja duc, la vîrsta adultă, la comportamente de bullying. Sau la perpetuarea unei atitudini de victimizare, de resemnare și de suportare și rezistență în orice condiții. O societate traumatizată care repetă de generații aceleași comportamente se condamnă prin agățarea cu înverșunare de ritualuri tradiționaliste, mistice, religioase învechite, utilizînd argumente de tipul să nu uităm originea. Nu facem decît să ne rigidizăm, să nu permitem noul și schimbarea și, din păcate, rămînem în urmă, deoarece schimbarea se produce fie că sîntem de acord, fie că nu, lucru pe care îl sesizăm și care ne frustrează, iar un efect este înrăirea și disprețuirea a tot ce este diferit și a tot ce nu înțelegem, pentru că nu se potrivește șabloanelor noastre mentale.
A fi un om bun nu înseamnă doar o poziție socială din care putem face acte de generozitate, ci mai înseamnă să avem inteligența socială de a ști să ne controlăm impulsurile, de a avea compasiune și empatie, de a ne da jos de pe scara autosuficienței în care credem că știm și că nu mai avem nevoie de cunoaștere, de a păstra o doză de smerenie dată de faptul că nu este posibil să avem vreodată o cunoaștere deplină, dar și că oricînd poate apărea un eveniment neprevăzut care să aducă durere și să ne activeze frica, și care poate scoate din noi cea mai adîncă umbră, încît să fim capabili de a face un rău profund. Să fim conștienți că pentru mielinizarea tecilor neurale este nevoie de timp și tocmai de aceea procesul maturizării psihicului nostru este unul atît de îndelungat. Cortexul prefrontal, partea din creier responsabilă cu funcțiile cognitive, este determinat de mediu și de experiență, și mai puțin de gene. O concluzie este aceea că acolo unde există un mediu bun și cu relații funcționale calitativ, construit și întreținut zi de zi, precum o casă pe care o curățăm periodic, vom observa oameni cinstiți, care nu fac pact cu diavolul pentru a se descurca, verticali și principiali, implicit sănătoși emoțional, pentru că atunci cînd nu practici ipocrizia și disocierea, onestitatea devine cea mai ușoară formă de a fi.
Cătălina Dumitrescu este psiholog.
