O perspectivă politică asupra crizei energiei în UE
Costurile energiei au explodat toamna aceasta în Europa: prețul gazelor la bursa olandeză era în octombrie cu 450% mai mare decît în ianuarie, ceea ce a antrenat creșteri la costurile electricității. Unii analiști încearcă să explice această evoluție dintr-o perspectivă economică, în care restartarea economiei mondiale ar fi avut o progresie geometrică după un an de pandemie, lockdown-uri și încetinire a activităților economice, și ar fi dus la o cerere de energie disproporționat de mare față de ofertă. Această perspectivă este reducționistă, deoarece niciodată economia nu poate fi separată de politic; mai mult decît atît, economia se bazează în mod fundamental pe încredere (de exemplu, încrederea că o bucată de hîrtie plastifiată pe care scrie 100 $ are într-adevăr o valoare) și pe percepție (de exemplu, convingerea că peste șase luni prețul petrolului va fi mai mare și este mai bine să îți faci rezerve de pe acum). Or, toate aceste elemente inefabile ale economicului sînt construite politic. De aceea, propunem în cele ce urmează o perspectivă dinspre politic asupra crizei energiei aflate în desfășurare.
Sînt cîteva elemente ce trebuie luate în considerare atunci cînd încercăm să înțelegem criza. În primul rînd, avem o politică energetică comună a UE, menționată în Tratatul de la Lisabona, și un pachet legislativ de uniune energetică demarat în 2015 de Comisia Juncker. Principalele obiective vizează integrarea pieței de energie – altfel spus, comunitarizarea acesteia, astfel încît prețurile să fie armonizate, iar statele membre să nu se afle în concurență unele cu altele pentru achiziționarea de energie, ci, dimpotrivă, să colaboreze pentru împărțirea resurselor. Acest sistem funcționează bine atunci cînd există o ofertă suficientă de energie; atunci cînd cererea este mai mare decît oferta, există pericolul ca statele membre să nu mai aibă disponibilitatea de a-și exporta resursele (e cazul Franței, de exemplu, care produce energie nucleară și astfel depinde mai puțin de combustibilii fosili). Politica energetică a UE își propune să consolideze „securitatea, solidaritatea și încrederea” statelor membre în domeniul energetic, adică să garanteze siguranța aprovizionării și securitatea infrastructurii strategice și, deși acest lucru nu este explicit în documentele europene, să scadă dependența de Rusia.
Acesta este cel de-al doilea element politic foarte relevant în actuala criză. Rusia s-a folosit întotdeauna de energie ca de o armă geostrategică. În 2009, tensiunile dintre Rusia și Ucraina au dus la oprirea livrărilor către UE prin conducta care traversa Ucraina. În aceste condiții, pentru a opri dependența de tranzitul prin state susceptibile de a fi la un moment dat în tensiuni cu Rusia, s-a creionat proiectul conductei North Stream 2, care traversează Marea Baltică direct către Germania, evitînd tranzitul prin alte țări. Putem afirma că există o relație privilegiată între Rusia și Germania în domeniul energiei. Fostul cancelar german Gerhard Schroeder este, din 2017, președintele companiei naționale de gaz Rosneft. Directiva Gazelor Naturale adoptată de UE în perioada președinției României la Consiliul UE, care avea drept scop, pe de o parte, disocierea producției față de transport și livrare pentru evitarea monopolului, iar pe de altă parte, aplicarea regulilor europene pentru întregul parcurs al conductelor care provin din sau care urmau să tranziteze și state terțe a fost modificată la presiunile Germaniei pentru a avea o formă care să permită continuarea construcției North Stream 2. Această conductă nu este încă funcțională; construcția a fost definitivată în septembrie, după numeroase amînări, și este în continuare foarte controversată. Deși conexiunea directă cu Germania este prezentată ca un avantaj, conducta consolidează poziția Gazprom pe piața europeană și crește dependența UE față de gazul rusesc. Această dependență este deja foarte vizibilă, în condițiile în care unul din factorii importanți pentru explozia prețurilor din această toamnă a fost tocmai reducerea livrărilor de gaz dinspre Rusia. Mai mult, legătura directă cu Germania este un motiv de frustrare pentru statele din Europa Centrală și de Est precum Polonia sau Ucraina, care o percep ca pe o lipsă de solidaritate. Astfel, problema energiei se suprapune peste clivajul între „vechea” și „noua” Europă în chestiunile de politică externă și de relație cu Rusia.
Nu în ultimul rînd, un alt factor de fragilizare a Uniunii pe palierul energetic este legat de politica de trecere la energia verde. În ultimii ani, UE a închis numeroase mine de cărbune și a reușit, în 2020, să înlocuiască combustibilii fosili cu cei din surse regenerabile ca principală componentă a consumului (38% vs. 37%). Chestiunea însă este foarte sensibilă și greu de gestionat: pe de o parte, tranziția verde este absolut necesară pentru evitarea catastrofei climatice. Pe de altă parte, sursele de energie regenerabilă sînt, la rîndul lor, fie periculoase (energia nucleară), fie foarte volatile (energia eoliană și solară). UE se vede astfel captivă între nevoia de a limita consumul de combustibili fosili și cea de a asigura un preț acceptabil al energiei pentru cetățeni. Ea trebuie, în același timp, să reușească să mențină încrederea cetățenilor în capacitatea sa de a rezolva astfel de crize.
În lipsa acestei încrederi, statele membre se vor orienta din ce în ce mai mult spre soluții naționale, ceea ce ar contribui la fragmentarea unei Uniuni în care dinamicile centrifuge sînt din ce în ce mai vizibile.
Ruxandra Ivan este conferențiar la Facultatea de Științe Politice, Universitatea din București.
