O înfrîngere în victorie - intelighenţia română în postcomunism -</i>

Publicat în Dilema Veche nr. 292 din 17 Sep 2009
Dilema veche la Timpul prezent   Ce vrei să te faci cînd vei fi mare? png

Intelectualii României de azi ar avea toate motivele pentru a se considera victorioşi. Dar, oare, toţi intelectualii? Să nuanţăm puţin: la cît de dezbinată era acum 20 de ani intelighenţia română (împărţită în colaboratori activi ai partidului unic, mulţi colaboratori pasivi, cîţiva opozanţi activi şi suficienţi opozanţi pasivi), mai onest ar fi să rezumăm aprecierea la cei care, în 1990, doreau cîteva schimbări fundamentale: despărţirea de comunism, instituirea democraţiei (alegeri libere şi periodice, pluripartitism, presă independentă etc.), libertate de iniţiativă (edituri private, publicaţii apolitice, învăţămînt depolitizat, permisivitate artistică totală etc.) " adică apropierea plenară a României de Occidentul în raport cu care aceiaşi intelectuali pe cale de a deveni victorioşi aveau un acut sentiment al copilului orfan. Aceste deziderate de atunci par acum înfăptuite. În 1990 ele erau însă miza unei confruntări acerbe " inclusiv intelectuale. Cei care au susţinut atunci aceste idei pot spune că istoria le-a dat dreptate. Studenţii de azi au mirări lungi cînd citesc ziarele noastre din mirabilul an ’90 (pentru unii, chiar anul lor de naştere). Parcă este o altă ţară acolo, sau o altă planetă. Şi totuşi, mulţi dintre cei care azi sînt activi în intelosfera românească atunci, în ’90, şi-au consumat timp şi energie, strigăte şi cerneală în acele dezbateri. (Prin intelosferă înţeleg mediul de acţiune al intelectualilor " de la mass-media la instituţii etc. ", cu menţiunea că nu văd un intelectual în orice absolvent de facultate şi nici în orice ziarist, profesor sau posesor de blog.) Astăzi, toate ziarele româneşti seamănă unele cu altele (şi coboară împreună, în calitate şi tiraje), iar revistele literare nici măcar nu se mai citesc între ele (necum să mai polemizeze!); acum 15 de ani, între Adevărul şi România liberă sau între Literatorul şi România literară se căscau adevărate prăpăstii, umplute de patimi, de orgolii, de convingeri şi uneori chiar şi de talent. Repet: nu tuturor intelectualilor activi în 1990 viitorul le-a dat dreptate, ci doar unora. Între timp, graniţa dintre ei s-a şters şi toţi combatanţii au sfîrşit prin a pupa împreună diverse pieţe ale independenţei lor pierdute, orientîndu-se fiecare după un alt patron. Intelosfera şi patronatul Pentru că, fatalmente, deasupra capului intelectualului român generic atîrnă un paradox: el vrea să fie liber, iar această libertate să-i fie apărată de un patron generos. De la Carol I-ul la Carol al II-lea şi de la Gheorghiu-Dej la Ceauşescu, Iliescu, Constantinescu sau Băsescu, indiferent de regim şi oricît de diferiţi ar fi fost liderii respectivi, ei au găsit mereu clienţi care să aibă nevoie de protecţie/susţinere. Desigur, nici un patron nu i-a putut mulţumi pe toţi. Desigur, spiritul timpului se mai schimbă: aşa se face că intelectualitatea de azi (sau măcar acea parte "victorioasă") nu mai are nici elanul celei de la 1880, nici fondurile celei de la 1938, nici temerile celei de la 1950, nici revolta celei de la 1988 şi nici contestarea împletită cu speranţe ale celei din 1992. Intelosfera românească de azi arată mai curînd ca un spaţiu ai cărui ocupanţi par în egală măsură plictisiţi şi plictisitori. Pentru că niciodată, în ultimii 200 de ani, intelighenţia română nu a fost mai amorţită decît azi. Niciodată acţiunile ei nu au fost mai lipsite de ecou în societate decît astăzi. Niciodată, ca astăzi, în România nu au fost atît de puţine dezbateri reale. Niciodată intelighenţia română nu a fost (simultan!) mai dezbinată şi mai amestecată de-a valma " în sensul în care Andrei Şerban şi Dinu Săraru sînt celebraţi sau intervievaţi de aceiaşi oameni şi cu aceleaşi cuvinte şi în sensul în care o ameţitoare majoritate a tinerilor nu par a face diferenţa între Andrei Pleşu şi Aurelian Bondrea (ambii mai apar la televizor, ambii parcă sînt profesori şi, parcă, ambii publică prin aceleaşi ziare " unul ceva comunicate, altul ceva articole) etc. Cînd unii intelectuali fierbeau în sucul propriu al libertăţii regăsite în Piaţa Universităţii, în mai 1990, şi publicau articole incendiare pe care măcar şi le citeau între ei, primii patroni ai României strîngeau primul milion de dolari. La 20 de ani distanţă, mulţi dintre primii sînt pe statul de plată al multora dintre cei din urmă. Iar catastiful-nomenclator al lui Ion Iliescu nu era deloc mai subţire decît cel al lui Traian Băsescu. Jalnica stare a învăţămîntului Încă un detaliu ce singularizează intelosfera românească de azi în raport cu cea din alte vremuri: cred că învăţămîntul din 2009 este mai slab decît cel din 1989, mai slab decît cel din 1939 sau decît cel din 1889. Şi e la fel de politizat ca în 1979. De fapt, ce înţeleg prin învăţămînt slab? Nu mă refer numai la calitatea profesorilor, la dotarea laboratoarelor sau la nobleţea arhitectonică a şcolilor. Mă refer în primul rînd la seriozitatea şi credibilitatea actului şcolar în sine. Nicicînd în trecutul recent al României învăţămîntul nu a fost mai devalorizat, ironizat şi politizat pe ascuns decît azi. În copilăria lor, Ion Creangă sau Mircea Cărtărescu încă mai aflau că cine are carte are parte. Cei ce copilăresc azi " şi se mai şi uită la televizor " află că de fapt cine are carte nu are parte decît de şefi care nu au carte. Intervalul 1990-2009 a însemnat o graduală despărţire a învăţămîntului de educaţie. Nu-i un joc de cuvinte: în România de azi învăţămîntul şi educaţia nu mai sînt termeni compatibili. Cu învăţămîntul se ocupă şcoala (timorată), cu educaţia se ocupă televiziunea (dezinvoltă). Partea proastă este că mulţi dintre cei care gestionează programele TV par a nu fi iubit şcoala deloc. Dar deloc. Să ne imaginăm acum ce climat intelectual (sau social) va naşte, în viitorul apropiat, un învăţămînt decredibilizat precum cel de azi, dintr-o societate în care un domn Ţînţăreanu spune în prime time, odată la şase luni, că el n-a mai citit o carte de 30 de ani (iar intervievatorul rîde flatat), în care un domn Orban merge într-un liceu bucureştean şi spune elevilor cum le chiulea el (iar elevii-s cuceriţi, pentru că domnul în speţă e azi deputat), în care un domn Băsescu spune că dacă vrei să afli ceva despre Herodot îl poţi căuta pe Google (şi nu la şcoală); pe scurt, într-o societate ale cărei televiziuni au 47 de emisiuni despre cum trebuie să cumperi un sutien sau o decapotabilă şi doar două emisiuni despre cum trebuie să cumperi o carte. În intelosferă cauzalitatea e simplă: la baza oricărei Academii, reviste de cultură sau centru de cercetare se află o şcoală de cartier sau una sătească. Primele nu pot exista fără ultimele. Azi, la noi, şcolile de cartier & profesorii de la sate dispar. Ce intelighenţie vor genera ele/ei poimîine? Vorba cronicarului: se sparie gîndul. Lipsa arbitrului, bucuria bufonilor Cu o intelectualitate amorţită şi/sau ahtiată după sinecuri, România a ajuns în cel mai penibil stadiu imaginabil: e, pur şi simplu, o societate fără arbitri. Nu există, la noi, o voce majoritar acceptată care să spună ce-i alb, ce-i negru şi care-s nuanţele intermediare. În 1938, nu toţi îl iubeau pe Nicolae Iorga " dar cuvîntul lui conta. În 1946, cine dorea să afle ceva despre ţară citea articolele lui T. Teodorescu-Branişte din Jurnalul de dimineaţă (chiar dacă Scînteia avea un tiraj mai mare). În 1985, îţi plăcea sau nu de N. Manolescu, E. Simion, Monica Lovinescu sau M. Iorgulescu, dar opinia lor despre o carte conta. În 1997, profeţiile TV ale lui Silviu Brucan erau privite inclusiv de cei ce nu erau de acord cu el; la fel seratele lui Iosif Sava. Care-i situaţia azi? Cine-s arbitrii României? Care-s vocile cu greutate în intelosfera de azi? Şi pentru cine mai contează? Necroza e extinsă şi dincolo de arte & idei " probabil aţi observat, pînă şi în fotbalul autohton, cînd e un meci mai important, e chemat vreun arbitru din Italia! Şi nu mă refer numai la intelectualii români din România " priviţi recentele cuie în talpă schimbate între Dorin Tudoran şi Vladimir Tismăneanu şi veţi pricepe ce vreau să zic. Cred că inclusiv acest intelo-eşec în a găsi un arbitru printre noi ne împiedică să vorbim detaşaţi despre comunism, bunăoară. Spuneam că o parte a intelighenţiei îşi închide gura (şi ochii) cu sinecuri. Dar nu toţi. Unii intelectuali sînt pur şi simplu sastisiţi şi se refugiază în produse de nişă (de la cărţi care-s best-seller dacă vînd 3000 de bucăţi " la o populaţie de 18 milioane de alfabetizaţi e jenant! " pînă la programe TV de import). Pe fondul apatiei şi sictirului intelectualilor, prosperă bufonii. Ei, bufonii, sînt arbitrii României de azi. Imaginaţi-vă o polemică între Mihai Şora şi Valentin Stan. Sau întrebaţi-vă de cîte ori i-aţi văzut pe fiecare, în ultima vreme, arbitrînd România. Întrebaţi-vă de ce GDS-ul e palid, iar OTV-ul e înfloritor. Şi veţi înţelege de ce România a ajuns atît de bine. Spre deosebire de intelectualul care ştie mai ales că nu le ştie pe toate, bufonul este omniscient. Poate comenta orice, de la rezultatele unor alegeri pînă la culorile unei picturi. În plus, intelectualul veritabil nu cere ostracizarea bufonilor; dar bufonii pot oricînd coaliza alţi bufoni în condamnarea unui intelectual. În 1989, bufonii erau responsabili de partid care, de fapt, erau trişti, pentru că simţeau că pierd teren. În 2009, bufonii, deşi încruntaţi tot timpul, au numai motive de bucurie: ei nu mai împart spaţiul public cu intelectualii, ci îl domină de-a dreptul. Aşadar: după 1989, intelighenţia română a fost victorioasă în raport cu istoria şi perdantă în raport cu prezentul. Dar în curînd aceste planuri se vor suprapune: insesizabil şi concret, prezentul de azi devine istoria de mîine. Desigur, admit că poate mai sus am exagerat niţel: poate că nu-s chiar 47 de emisiuni TV despre sutiene şi decapotabile; poate că-s vreo 44. Mea culpa. În 1989, nici nu mi le-aş fi putut imagina " din moment ce atunci toate emisiunile TV vorbeau despre roşiile volume cartonate ale operelor celor mai alese ale celui mai iubit dintre adevăraţii tătuci ai bufonilor de azi.

Mîntuirea biogeografică jpeg
Azi, cu gîndul la mîine
Preocuparea pentru sustenabilitate are, în tot cazul, o natură problematizantă, interogativă, deschisă, care nu poate decît să placă „omului cu dileme”.
Green office space jpg
Despre sustenabilitate, azi
Consumul sustenabil nu presupune, implicit, o renunțare la consum, ci presupune, mai degrabă, o schimbare a comportamentului consumatorilor
p 14 Uzina electrica Filaret WC jpg
Electrificarea Bucureștiului
Orașul București a fost iluminat succesiv cu: lumînări de seu, păcură, uleiuri grele, petrol și electricitate.
Construction workers raising power lines   DPLA   fd565d9aa7d12ccb81f4f2000982d48a jpg
Uzina de Lumină – o istorie de peste un secol
Drept urmare, Uzina de Lumină a continuat să funcționeze doar ocazional, în caz de avarii în sistem, pînă în 1973, cînd, după 74 ani, și-a încheiat definitiv funcționarea.
p 10 jpg
În numele generațiilor viitoare
Cum privim spre generațiile viitoare?
p 12 WC jpg
Monahismul. Sustenabilitatea perenă
Tensiunile legate de ceea ce numim acum sustenabilitate și reziliență au existat dintotdeauna, fără îndoială.
p 11 BW jpg
Sfîrșitul războiului cu natura
Tăiem păduri în timp ce aducem în țară și îngropăm sau ardem mii și mii de tone de deșeuri.
marius jpg
Ecranul vieții noastre
Era anul 1923 cînd un imigrant rus, pe nume Vladimir K. Zworykin (1888-1982), angajat al unui centru de cercetare american din Pittsburg, a patentat iconoscopul, prima cameră de televiziune electronică.
p 10 Truta WC jpg
Mica/marea istorie a TVR
Un tezaur fabulos, aș zice, o adevărată mină de aur pentru cineva care s-ar încumeta să scrie o istorie extinsă a televiziunii din România.
p 11 Preutu jpg
„Televiziunea nu trebuie concurată, trebuie folosită”
Cultul personalității liderului se resimțea și în cele două ore de program TV difuzate zilnic.
Family watching television 1958 cropped2 jpg
p 13 Negrici jpg
Ecranism și ecranoză
Din nou, patologia ecranozei. Se întrevede oare vreun leac pentru această psihoză de masă?
p 14 Ofrim jpg
Cutia cu spirite
La începuturile cinematografiei, spectatorii nu suportau să vadă prim-planuri cu fețe de oameni, cu mîini sau picioare.
p 15 Wikimedia Commons jpg
Artă cu telecomandă sau jocurile imaginii
Arta strînge în jurul ei, dar o face pe teritoriul ei, în condițiile ei. Pentru lucrarea de artă fundalul e muzeul, galeria, biserica, cerul liber; pentru televizor, e propria ta amprentă, intimă și unică.
E cool să postești jpeg
O oglindă, niște cioburi
Pe de altă parte, blamînd lipsa de valori și societatea pervertită, nu vorbim și despre o comoditate a pesimismului?
p 10 WC jpg
Pe vremea mea, valoarea n-avea număr!
Valoarea mea s-a redus deodată la impactul asupra „bateriei“ corpului unui om.
p 11 jpg
„Privatizarea” valorilor: o narațiune despre falșii campioni ai bunului-simț
Mulți cred că generația mea e anomică. Nu e adevărat, și pe noi ne ajută istoria, în felul nostru.
p 12 Ofelia Popii in Faust adevarul ro jpg
„Nu mai avem actorii de altădată.” Avem alții!
O să ajungeți la concluzia mea: nu mai avem actorii de altădată, avem alții!
Photograph of young people working inside of an office, Clarkesville, Habersham County, Georgia, 1950   DPLA   0bad432e7cd39b19c5d20e318441d7f2 004 jpeg
Despre aparenta lipsă a valorilor
Nu (prea) știm cum va arăta sistemul de valori al lumii de mîine. E însă bine de știut că va fi altfel.
p 14 WC jpg
Privește cerul!
Acolo, în cerul inimii, merită să fie rînduiți eroii.
Comunismul se aplică din nou jpeg
Dorințe, vocații, voințe și realități
În orice caz, una dintre concluzii ar fi și că întotdeauna e bine să fii foarte atent la ceea ce-ți dorești.
p 10 Facultatea de Drept WC jpg
Vocație
Uneori, așa e, prea tîrziu. Dar este vorba, pînă la urmă, de misterul vieții, de farmecul ei, ar zice unii, de pariul care este ea însăși, ar zice alții. E viața.
p 11 Cabana Podragu WC jpg
Ce vrei să te faci cînd vei fi mare?
Ce vrei să te faci cînd vei fi mare? Gunoier. Trebuie să recunosc că rima cu rentier.
p 12 sus jpg
Apele care dorm. Despre conversie-reconversie profesională şi nu numai
Evident, mi-am pus ȋntrebarea ce s-ar fi ȋntîmplat cu mine, cu cariera şi destinul meu dacă rămîneam inginer.

Adevarul.ro

image
Mituri despre nutriție, dărâmate de un specialist. Carnea nu face rău, pâinea nu îngrașă. Singurele alimente hipercalorice
Carnea nu ne face rău, la fel cum pâinea nu ne îngrașă. Măsura este însă totul, iar alimentele, oricât de sănătoase, nu pot face, singure, minuni în viața noastră, spune medicul nutriționist Laura Ene.
image
Crimă teribilă într-un sat din Buzău. Suspecți, trei copii care au vrut să-i fure bicicleta unui consătean de 81 de ani
Este o amplă anchetă în desfășurare, în localitatea Pogoanele, după ce un bătrân de 81 de ani a fost ucis cu brutalitate de trei copii. Aceștia l-au prins pe octogenar într-o vie, departe de sat, și l-au bătut pentru a-i fura bicicleta.
image
Cum a scăpat Macron de ceasul de lux într-un interviu. Gestul i-a înfuriat pe protestatari VIDEO
Emmanuel Macron a stârnit indignare, după ce la jumătatea unui interviu despre schimbările puternic contestate ale sistemului de pensii și-a scos de la mână ceasul de lux.

HIstoria.ro

image
Populația Bucovinei în perioada stăpânirii austriece
În perioada stăpânirii austriece s-au modificat substanțial atât structura etnică, cât și cea confesională a populației din Bucovina, iar efectul cel mai nefast a fost asupra populației românești.
image
Cauza morții lui Ludwig van Beethoven, dezvăluită de un studiu ADN / VIDEO
Examinarea unor mostre de ADN, extrase din câteva șuvițe de păr ale lui Ludwig van Beethoven, a dezvăluit cauza morții legendarului compozitor german.
image
Aventurile lui Landolfo Rufolo, un bancher medieval imaginat de Boccaccio
Deşi Landolfo este un personaj fictiv, numele familiei este cât se poate de real, Rufolo fiind, pe la 1280, una dintre cele mai bogate familii din sudul Italiei.