O înfrîngere în victorie - intelighenţia română în postcomunism -</i>

Intelectualii României de azi ar avea toate motivele pentru a se considera victorioşi. Dar, oare, toţi intelectualii? Să nuanţăm puţin: la cît de dezbinată era acum 20 de ani intelighenţia română (împărţită în colaboratori activi ai partidului unic, mulţi colaboratori pasivi, cîţiva opozanţi activi şi suficienţi opozanţi pasivi), mai onest ar fi să rezumăm aprecierea la cei care, în 1990, doreau cîteva schimbări fundamentale: despărţirea de comunism, instituirea democraţiei (alegeri libere şi periodice, pluripartitism, presă independentă etc.), libertate de iniţiativă (edituri private, publicaţii apolitice, învăţămînt depolitizat, permisivitate artistică totală etc.) " adică apropierea plenară a României de Occidentul în raport cu care aceiaşi intelectuali pe cale de a deveni victorioşi aveau un acut sentiment al copilului orfan. Aceste deziderate de atunci par acum înfăptuite. În 1990 ele erau însă miza unei confruntări acerbe " inclusiv intelectuale. Cei care au susţinut atunci aceste idei pot spune că istoria le-a dat dreptate. Studenţii de azi au mirări lungi cînd citesc ziarele noastre din mirabilul an ’90 (pentru unii, chiar anul lor de naştere). Parcă este o altă ţară acolo, sau o altă planetă. Şi totuşi, mulţi dintre cei care azi sînt activi în intelosfera românească atunci, în ’90, şi-au consumat timp şi energie, strigăte şi cerneală în acele dezbateri. (Prin intelosferă înţeleg mediul de acţiune al intelectualilor " de la mass-media la instituţii etc. ", cu menţiunea că nu văd un intelectual în orice absolvent de facultate şi nici în orice ziarist, profesor sau posesor de blog.) Astăzi, toate ziarele româneşti seamănă unele cu altele (şi coboară împreună, în calitate şi tiraje), iar revistele literare nici măcar nu se mai citesc între ele (necum să mai polemizeze!); acum 15 de ani, între Adevărul şi România liberă sau între Literatorul şi România literară se căscau adevărate prăpăstii, umplute de patimi, de orgolii, de convingeri şi uneori chiar şi de talent. Repet: nu tuturor intelectualilor activi în 1990 viitorul le-a dat dreptate, ci doar unora. Între timp, graniţa dintre ei s-a şters şi toţi combatanţii au sfîrşit prin a pupa împreună diverse pieţe ale independenţei lor pierdute, orientîndu-se fiecare după un alt patron. Intelosfera şi patronatul Pentru că, fatalmente, deasupra capului intelectualului român generic atîrnă un paradox: el vrea să fie liber, iar această libertate să-i fie apărată de un patron generos. De la Carol I-ul la Carol al II-lea şi de la Gheorghiu-Dej la Ceauşescu, Iliescu, Constantinescu sau Băsescu, indiferent de regim şi oricît de diferiţi ar fi fost liderii respectivi, ei au găsit mereu clienţi care să aibă nevoie de protecţie/susţinere. Desigur, nici un patron nu i-a putut mulţumi pe toţi. Desigur, spiritul timpului se mai schimbă: aşa se face că intelectualitatea de azi (sau măcar acea parte "victorioasă") nu mai are nici elanul celei de la 1880, nici fondurile celei de la 1938, nici temerile celei de la 1950, nici revolta celei de la 1988 şi nici contestarea împletită cu speranţe ale celei din 1992. Intelosfera românească de azi arată mai curînd ca un spaţiu ai cărui ocupanţi par în egală măsură plictisiţi şi plictisitori. Pentru că niciodată, în ultimii 200 de ani, intelighenţia română nu a fost mai amorţită decît azi. Niciodată acţiunile ei nu au fost mai lipsite de ecou în societate decît astăzi. Niciodată, ca astăzi, în România nu au fost atît de puţine dezbateri reale. Niciodată intelighenţia română nu a fost (simultan!) mai dezbinată şi mai amestecată de-a valma " în sensul în care Andrei Şerban şi Dinu Săraru sînt celebraţi sau intervievaţi de aceiaşi oameni şi cu aceleaşi cuvinte şi în sensul în care o ameţitoare majoritate a tinerilor nu par a face diferenţa între Andrei Pleşu şi Aurelian Bondrea (ambii mai apar la televizor, ambii parcă sînt profesori şi, parcă, ambii publică prin aceleaşi ziare " unul ceva comunicate, altul ceva articole) etc. Cînd unii intelectuali fierbeau în sucul propriu al libertăţii regăsite în Piaţa Universităţii, în mai 1990, şi publicau articole incendiare pe care măcar şi le citeau între ei, primii patroni ai României strîngeau primul milion de dolari. La 20 de ani distanţă, mulţi dintre primii sînt pe statul de plată al multora dintre cei din urmă. Iar catastiful-nomenclator al lui Ion Iliescu nu era deloc mai subţire decît cel al lui Traian Băsescu. Jalnica stare a învăţămîntului Încă un detaliu ce singularizează intelosfera românească de azi în raport cu cea din alte vremuri: cred că învăţămîntul din 2009 este mai slab decît cel din 1989, mai slab decît cel din 1939 sau decît cel din 1889. Şi e la fel de politizat ca în 1979. De fapt, ce înţeleg prin învăţămînt slab? Nu mă refer numai la calitatea profesorilor, la dotarea laboratoarelor sau la nobleţea arhitectonică a şcolilor. Mă refer în primul rînd la seriozitatea şi credibilitatea actului şcolar în sine. Nicicînd în trecutul recent al României învăţămîntul nu a fost mai devalorizat, ironizat şi politizat pe ascuns decît azi. În copilăria lor, Ion Creangă sau Mircea Cărtărescu încă mai aflau că cine are carte are parte. Cei ce copilăresc azi " şi se mai şi uită la televizor " află că de fapt cine are carte nu are parte decît de şefi care nu au carte. Intervalul 1990-2009 a însemnat o graduală despărţire a învăţămîntului de educaţie. Nu-i un joc de cuvinte: în România de azi învăţămîntul şi educaţia nu mai sînt termeni compatibili. Cu învăţămîntul se ocupă şcoala (timorată), cu educaţia se ocupă televiziunea (dezinvoltă). Partea proastă este că mulţi dintre cei care gestionează programele TV par a nu fi iubit şcoala deloc. Dar deloc. Să ne imaginăm acum ce climat intelectual (sau social) va naşte, în viitorul apropiat, un învăţămînt decredibilizat precum cel de azi, dintr-o societate în care un domn Ţînţăreanu spune în prime time, odată la şase luni, că el n-a mai citit o carte de 30 de ani (iar intervievatorul rîde flatat), în care un domn Orban merge într-un liceu bucureştean şi spune elevilor cum le chiulea el (iar elevii-s cuceriţi, pentru că domnul în speţă e azi deputat), în care un domn Băsescu spune că dacă vrei să afli ceva despre Herodot îl poţi căuta pe Google (şi nu la şcoală); pe scurt, într-o societate ale cărei televiziuni au 47 de emisiuni despre cum trebuie să cumperi un sutien sau o decapotabilă şi doar două emisiuni despre cum trebuie să cumperi o carte. În intelosferă cauzalitatea e simplă: la baza oricărei Academii, reviste de cultură sau centru de cercetare se află o şcoală de cartier sau una sătească. Primele nu pot exista fără ultimele. Azi, la noi, şcolile de cartier & profesorii de la sate dispar. Ce intelighenţie vor genera ele/ei poimîine? Vorba cronicarului: se sparie gîndul. Lipsa arbitrului, bucuria bufonilor Cu o intelectualitate amorţită şi/sau ahtiată după sinecuri, România a ajuns în cel mai penibil stadiu imaginabil: e, pur şi simplu, o societate fără arbitri. Nu există, la noi, o voce majoritar acceptată care să spună ce-i alb, ce-i negru şi care-s nuanţele intermediare. În 1938, nu toţi îl iubeau pe Nicolae Iorga " dar cuvîntul lui conta. În 1946, cine dorea să afle ceva despre ţară citea articolele lui T. Teodorescu-Branişte din Jurnalul de dimineaţă (chiar dacă Scînteia avea un tiraj mai mare). În 1985, îţi plăcea sau nu de N. Manolescu, E. Simion, Monica Lovinescu sau M. Iorgulescu, dar opinia lor despre o carte conta. În 1997, profeţiile TV ale lui Silviu Brucan erau privite inclusiv de cei ce nu erau de acord cu el; la fel seratele lui Iosif Sava. Care-i situaţia azi? Cine-s arbitrii României? Care-s vocile cu greutate în intelosfera de azi? Şi pentru cine mai contează? Necroza e extinsă şi dincolo de arte & idei " probabil aţi observat, pînă şi în fotbalul autohton, cînd e un meci mai important, e chemat vreun arbitru din Italia! Şi nu mă refer numai la intelectualii români din România " priviţi recentele cuie în talpă schimbate între Dorin Tudoran şi Vladimir Tismăneanu şi veţi pricepe ce vreau să zic. Cred că inclusiv acest intelo-eşec în a găsi un arbitru printre noi ne împiedică să vorbim detaşaţi despre comunism, bunăoară. Spuneam că o parte a intelighenţiei îşi închide gura (şi ochii) cu sinecuri. Dar nu toţi. Unii intelectuali sînt pur şi simplu sastisiţi şi se refugiază în produse de nişă (de la cărţi care-s best-seller dacă vînd 3000 de bucăţi " la o populaţie de 18 milioane de alfabetizaţi e jenant! " pînă la programe TV de import). Pe fondul apatiei şi sictirului intelectualilor, prosperă bufonii. Ei, bufonii, sînt arbitrii României de azi. Imaginaţi-vă o polemică între Mihai Şora şi Valentin Stan. Sau întrebaţi-vă de cîte ori i-aţi văzut pe fiecare, în ultima vreme, arbitrînd România. Întrebaţi-vă de ce GDS-ul e palid, iar OTV-ul e înfloritor. Şi veţi înţelege de ce România a ajuns atît de bine. Spre deosebire de intelectualul care ştie mai ales că nu le ştie pe toate, bufonul este omniscient. Poate comenta orice, de la rezultatele unor alegeri pînă la culorile unei picturi. În plus, intelectualul veritabil nu cere ostracizarea bufonilor; dar bufonii pot oricînd coaliza alţi bufoni în condamnarea unui intelectual. În 1989, bufonii erau responsabili de partid care, de fapt, erau trişti, pentru că simţeau că pierd teren. În 2009, bufonii, deşi încruntaţi tot timpul, au numai motive de bucurie: ei nu mai împart spaţiul public cu intelectualii, ci îl domină de-a dreptul. Aşadar: după 1989, intelighenţia română a fost victorioasă în raport cu istoria şi perdantă în raport cu prezentul. Dar în curînd aceste planuri se vor suprapune: insesizabil şi concret, prezentul de azi devine istoria de mîine. Desigur, admit că poate mai sus am exagerat niţel: poate că nu-s chiar 47 de emisiuni TV despre sutiene şi decapotabile; poate că-s vreo 44. Mea culpa. În 1989, nici nu mi le-aş fi putut imagina " din moment ce atunci toate emisiunile TV vorbeau despre roşiile volume cartonate ale operelor celor mai alese ale celui mai iubit dintre adevăraţii tătuci ai bufonilor de azi.