O formă de moderaţie politică

Conservatorismul românesc este grevat de ipoteca a două elemente care nu pot fi ignorate, în momentul cînd s-ar realiza un posibil bilanţ, din unghi de vedere politic şi intelectual. În primul rînd, o persistentă critică de stînga a asociat ideile şi politicile conservatoare cu interesele unei clase opuse "progresului" şi înfeudate "reacţiunii" " este vorba de moşierime şi de marea proprietate. În al doilea rînd, postcomunismul însuşi a complicat şi mai mult posteritatea acestei linii politice, introducînd, graţie uzurpării intelectuale girate de Dan Voiculescu, un tip de complicitate maculantă. De aici, reticenţa asumării publice a unei identitaţi de natură conservatoare, în măsura în care riscul unei confuzii terminologice şi politice ar fi fost unul evident. Şi totuşi, dincolo de strategii de apropriere lipsite de onestitate, dincolo de propria sa "legendă neagră" imaginată de liberalii radicali sau de comuniştii români, conservatorismul se întemeiază, în cazul românesc, pe o tradiţie care mizează pe valorile duble ale moderaţiei şi gradualismului. Prin ceea ce a avut mai profund, conservatorismul românesc a generat, pînă în pragul anului 1938, un tip de filozofie politică ce a mizat, în mod programatic, pe refuzul rupturii revoluţionare, încercînd să ofere alternativa unei evoluţii în economia căreia preţuirea tradiţiei să joace un rol privilegiat. Înainte de a fi un set de locuri comune, vehiculat, dar prea puţin analizat, conservatorismul românesc este parte din marele trunchi al liberalismului conservator occidental, trunchi ce include familiile intelectuale engleză şi franceză, de la Burke pînă la Guizot şi "doctrinarii francezi". De aici, o formă mentalitară care este afină celei occidentale " confruntaţi cu provocarea modernizării, conservatorii români au modelat o conduită publică a cărei finalitate era adaptarea progresului la solul unei societăţi definite de propriile cutume şi practici instituţionale. Exemplul junimist este unul paradigmatic, căci relevă potenţialul de echilibru, luciditate şi maturitate al unei analize întemeiate pe premisele liberalismului conservator european. Împotriva revoluţiei, dar în favoarea constituţionalismului, împotriva masificării politice, dar insistînd asupra virtuţilor guvernării descentralizate şi libere: temele junimiste sînt teme liberal-conservatoare clasice. Aşadar, ceea ce momentul actual impune, în ordine intelectuală, este abandonarea poncifelor pe care deceniile de comunism le-au pus în circulaţie, creionînd imaginea unui conservatorism românesc închistat, ruginit şi lipsit de orizont în reflecţia sa politică. Se poate argumenta că, de la Titu Maiorescu la Ioan C. Filittti şi N. Iorga, mişcarea conservatoare, plurală intelectual, a rămas fidelă unui spirit care poate inspira un tip de gîndire conservatoare, în datele României de astăzi. Rezerva faţă de marile planuri de societate imaginate raţional şi cu ignorarea realităţii, accentul pus pe un patriotism în marginile adevărului sînt mărcile unui conservatorism care îşi are rădăcinile înfipte în această experienţă auhohtonă, întinsă pe aproape şapte decenii. Şi aceasta cu atît mai mult cu cît intervalul comunist a confirmat ipoteza burkeeană, validînd viziunea unei Revoluţii ca ritual demonic. Între tradiţia locală a moderaţiei şi profilul liberalismului conservator occidental, conservatorismul românesc poate aspira să ofere o alternativă la modelul de dezvoltare al României de după decembrie 1989. Sugestiile unei politici la scară umană, în prelungirea viziunii lui Wilhelm Roëpke, trimit la redimensionarea proiectului politic şi intelectual. Proprietatea şi difuzarea ei reprezintă singurul antidot la extinderea pauperizării, ca sursă a populismului. Imaginea revelioanelor şi a mitei electorale, în anii din urmă, este indisociabilă de această extindere necontrolată a mizeriei umane. Sărăcia " şi aceasta este o temă liberal-conservatoare " răpeşte omului demnitatea, reducîndu-l la stadiul de fiinţă decerebrată ce populează sărbătorile politice ocazionale. Proprietatea este cea care îi dă un sens existenţei, oferind o cale de vertebrare interioară. Domnia legii devine elementul capital de structurare a unei societăţi. Previzibilitatea, eliminarea arbitrariului statal, limitarea patronajului politic sînt teme de pe o agendă conservatoare. Din această reinventare a comunităţii, prin abandonarea populismului, se naşte, în mod organic, un nou patriotism, centrat pe ataşamentul faţă de conunitatea locală şi imun la seducţia tiraniei şi a xenofobiei. Recitite astăzi, pledoariile lui P. P. Carp şi Titu Maiorescu în favoarea autonomiei locale rezonează cu un fond contemporan. Populismul se va servi, inevitabil, de un stat corupt şi fragmentat, în fibra căruia descentralizarea şi sensul patriotismului să fie descurajate. Pauperizarea este dublată, previzibil, de tentaţia resuscitării naţionalismului tribal. În acest punct al evoluţiei spiritului public, linia liberal-conservatoare poate invoca un trecut al reflecţiei conservatoare româneşti. Junimismul este cărămida pe care se poate ridica o nouă comunitate politică. Una care să privilegieze decenţa în faţa delirului demagogic, aspirînd la moderaţie, patriotism şi domnia legii. Ioan Stanomir este profesor universitar la Facultatea de Ştiinţe Politice a Universităţii Bucureşti. A publicat mai multe volume individuale şi colective, unele dintre ele tratînd tematica conservatorismului: Reacţiune şi conservatorism (2000); Conştiinţa conservatoare (2004); Spiritul conservator " de la Barbu Catargiu la Nicolae Iorga (2008).