O foarte mare familie

Fericiţi cei săraci cu duhul Tanti Puia îşi aranjează uşor părul, odinioară buclat, acum de un roşcat oarecum artificial. Încă mai foloseşte dermatograf şi ruj, cam strident pentru vîrsta ei. "Ce, dragă, dacă sînt pensionară? Întotdeauna mi-a plăcut să fiu o femeie cochetă. Un ruj bun, un dres de mătase... Nu mi-am refuzat niciodată micile plăceri." Îmi zîmbeşte, convinsă de feminitatea ei nemuritoare. În cameră e cald şi bine, motanul toarce şi fetele cu crinoline şi pălărioare îmi zîmbesc candide din goblenurile de pe pereţii pastelaţi. Cum era pe vremuri la Institut? Oftează cu nostalgie, pătrunsă de amintiri. Ca o mare familie, aşa erau: colegele erau cele mai bune prietene ale ei. Şi colegii? Şi colegii, bineînţeles... Pentru că - dacă e să fim sinceri şi să respectăm adevărul istoric - nu prea se omora nimeni cu munca. "Adică ne făceam treaba - nu zic nu - dar cum să-ţi spun... viaţa era mai uşoară pe atunci. Nu ca nebunia asta de acum." Stăteau la taclale dimineaţa, pe îndelete, cu cîte o cafeluţă "de import" şi o "ţigară bună, străină", perfecţionîndu-şi arta despicării firului în patru, tehnica tăiatului frunzei la cîini. Se bîrfea? "Ei nu, dragă, nu bîrfeam, discutam şi noi, aşa, ca fetele. Mai tocam una-alta, cîte o şefă mai nesuferită. Parcă n-ai ştii..." - îmi zîmbeşte complice. Telenovela e pe cale să înceapă şi pînă şi fetele din goblenuri şi-au întors, visătoare, privirile spre televizor. Doar motanul leneş, uriaş, tărcat în tonuri de gri-verzuliu, nu pare a fi interesat de iubirile şi secretele de pe ecran. Printre comentarii la adresa personajelor ("Ia uite, dragă, ce scorpie mai e şi asta!"), tanti Puia îşi reia firul amintirilor: da, aveau încredere una în alta, îşi făceau confidenţe dimineaţa la cafea, mergeau împreună, după program, "la cîte o cîrciumă, la cîte un chef", se acopereau una pe alta în caz de greşeli (profesionale) sau întîrzieri - că aşa e omeneşte, dragă, nu ca acuma, cînd fiecare îşi vede numai interesul lui. Insinuez o întrebare perversă, dacă nu îi era teamă de turnători, de informatori, că pe vremurile alea trebuia să fii cu ochii-n patru şi să n-ai încredere în nimeni, e lucru ştiut că în fiecare birou exista un asemenea "element" care, după chefuri, cafeluţe şi conversaţii nevinovate, îşi scria conştiincios "raporţelul"... "Dragă, nu ştiu, o fi fost vreuna şi informatoare, da' eu n-am stat să le controlez. Nu poţi trăi aşa, veşnic în neîncredere!" - şi tanti Puia mă săgetează cu privirile ei încondeiate cu dermatograf negru, un pic tremurat la colţurile ochilor din cauza ridurilor, după care îşi reia calmă telenovela. În fond, tanti Puia face parte din acea categorie de oameni care îşi cultivă încrederea necondiţionată în semeni pentru a-şi păstra propriul echilibru sufletesc. "O toantă!" - o clasifică scurt nea Titi, după aceea, în bucătărioara mică, tixită cu crăticioare, ibricuţe şi tot soiul de recipiente miniaturizate, aşezate în chip de decoraţiuni pe şerveţele brodate. Nea Titi a lucrat într-o "unitate de alimentaţie publică", avînd o îndeletnicire extrem de atractivă şi rîvnită pe vremuri, prozaic numită "aprovizionare". "Acolo toţi furau: băiatu' de la bar vindea pe sub mînă, chelnerii încărcau notele, gestionaru' făcea matrapazlîcuri cu marfa. Şi şefu' ăl mare fura cel mai mult dintre toţi..." Înainte să mai aduc vorba, de parcă mai era nevoie, nea Titi se confesează: acolo a învăţat el să nu aibă încredere în nimeni. Mai ales în "colegii de unitate" - ferit-a sfîntu'! Fiecare fura pe barba lui, aşa că cel mai bun lucru era să ţii "ciocu' mic" şi să nu comentezi cu nimeni, dacă nu voiai să o sfîrşeşti prost. Ce să mai - încheie el în loc de concluzie - "unde e bani, nu e nici încredere!", rezumînd astfel un adevăr universal valabil şi vechi de cînd lumea, care spune, banal, dar foarte plastic, că "banul e ochiul dracului". Supravieţuirea la birou Printre cele cîteva schimbări petrecute în "mediul de lucru" românesc, de la tanti Puia încoace şi pînă în zilele noastre, se pot enumera: cele 8 ore care nu mai sînt suficiente, dispariţia misterioasă a noţiunii de program fix şi apariţia bruscă a conceptului de team building. Cînd colegii de birou realizează că petrec mai mult timp între ei, decît împreună cu familia sau jumătatea, nu au altă şansă decît să se împrietenească şi să dezvolte o oarecare încredere şi solidaritate, măcar în faţa duşmanilor comuni (şefi tiranici, clienţi veşnic nemulţumiţi şi alţi asemenea balauri moderni). Vrei, nu vrei, ajungi să îţi împărtăşeşti secretele cele mai intime la cafeaua de dimineaţă. Să plîngi după program, la o bere/cafea/cico, de consolare, pe umărul unei colege binevoitoare, din cauza "nedreptăţilor" pe care le înduri zilnic la birou şi a "persecuţiilor" la care eşti supus în mod constant. În caz că toate acestea nu se leagă în mod natural între colegi, cu alte cuvinte nu se încheagă nici în ruptul capului ceea ce atît de frumos şi de nobil se numeşte echipă (noţiune care îmbină tot soiul de chestii înălţătoare, precum comunicare şi încredere), colegii îndărătnici sînt scoşi din mediul lor şi aruncaţi în (mai mult sau mai puţin) necunoscut unde, în mare parte datorită beţiilor prelungite, îşi vor exersa şi îmbunătăţi exact acele abilităţi esenţiale în construirea sus-numitei echipe. După un week-end petrecut la munte sau la mare (sau mai nou, în Delta Dunării - o locaţie din ce în ce mai trendy pentru astfel de activităţi), în care ditamai managerii redevin copii, jucîndu-se cot la cot cu subalternii tot soiul de joculeţe tematice (dar şi simpatice), apoi veselindu-se împreună în nesfîrşite chiolhanuri pe banii companiei (ocazie cu care s-au lămurit în sfîrşit şi combinaţiile amoroase dintre fetele de la PR şi băieţii de la Sales), iată că ziua de luni aduce la birou nişte oameni nu doar foarte mahmuri, ci şi mai uniţi şi motivaţi. Încă două-trei team building-uri de-astea şi echipa proaspăt formată se va închega, metamorfozîndu-se apoi într-o "mare familie", în care membrii comunică eficient şi debordează de încredere şi solidaritate. Ceea ce pentru management-ul companiei nu poate fi decît o bucurie, pentru că - spun unii experţi - cică munca în familie ar fi mai productivă. Altfel munceşte omul pentru binele familiei care l-a adoptat şi care îl răsfaţă cu mici atenţii, prime de Crăciun şi week-end-uri în Deltă! Dintr-o entitate enigmatică şi oarecum abstractă, "compania" se transformă astfel într-un spiriduş prietenos şi binefăcător, pe care ajungi să-l iubeşti şi în care poţi avea încredere. "Păi da!" - ar aproba şi nea Titi, dacă ar şti toate aceste subtilităţi corporatiste... Pînă la urmă, oricum ai da-o, tot tanti Puia - draga de ea, cu părul ei roşcăţiu, cu telenovelele ei siropoase şi motanul ei placid - are dreptate: la serviciu e ca într-o mare familie...