O după-amiază de vară
„Mi-era frică de mine, îmi era frică de Dumnezeu”, zice personajul lui Marguerite Duras din Amantul. E o adolescentă și fraza asta închide în ea o viață. O descopăr cu puțin timp înainte de a scrie argumentul acestui număr de revistă și îmi rămîne în minte. Căci sîntem făcuți din atîtea spaime și le experimentăm de la vîrste mici, încît mă gîndesc că e mai ușor să vorbești despre curaj decît despre frică. Cînd eram mică mă speria îngrozitor întunericul, mulți ani am dormit cu o lumină de veghe, ca să nu las noaptea să pună stăpînire cu totul peste casa noastră. Nu voiam să rămîn singură din același motiv. Ce nu poți să vezi clar te înspăimîntă uneori cînd ești copil. Pericolul poate fi promițător, depinde cît de mult vrei să te apropii de zona interzisă. Alice în Țara Minunilor începe atît de simplu, atît de fumos. O după-amiază de vară, o carte, un iepure alb cu ochi roz, cu vestă și cu un ceas de buzunar și o vizuină spațioasă. Căderea în gol am recunoscut-o și eu, o trăiam cînd adormeam seara, doar că atunci nu știam cum fantasticul are legile lui, iar somnul și visele te poartă prin locuri nebănuite. Acolo, și frica, și curajul devin altceva. Și poți orice, nu te mai întrebi nici dacă ești suficient de bun pentru ce ți-ai propus.
Spaimele noastre se schimbă odată cu vîrstele, niciodată nu rămîn la fel. Pot lua atîtea forme și chipuri încît chiar ar fi imposibil să le contabilizeze cineva. Și mai cred și că pentru fiecare dintre noi se reinventează. Sînt momente în care există niște frici mari, generice, care ne bulversează. Altele în care trebuie să le gestionăm doar pe cele intime, cu care trecem prin viață. Momentul de acum e impregnat de neliniște, de îngrijorare. Așa că mi s-a părut terapeutic aproape să vorbim despre ce ne sperie și cum facem față iraționalului, durerii pricinuite de un război care nu mai e ceva abstract, ci un eveniment real și nu foarte departe de noi.
Neputința, anxietatea, moartea celor dragi, boala, deznădejdea, felul în care îi protejăm pe copii, despre toate au scris invitații mei. Le mulțumesc mult și mi se pare o formă de mare curaj să poți vorbi despre ce te sperie. E unul dintre felurile în care putem să ne mai îmblînzim spaimele și să ne mai înseninăm.
