O dimineaţă cu Lennon

Pun pariu că John Lennon (sau să fi fost Paul McCartney?; nu-mi mai amintesc) s-a trezit într-o dimineaţă fără nici un chef să se dea jos din pat. Şi de ce ar fi făcut-o? Vremea era mohorîtă, papucii erau departe, cam prea departe ca să nu-i amintească de senzaţia aia neplăcută că merge desculţ pe nişte podele reci în căutarea unor papuci inutili, sub plapumă avea, de bine, de rău, un loc sigur, cunoscut, călduros, al lui, picioarele nu erau obligate cu nimic să-şi abandoneze orizontala binefăcătoare în căutarea unor papuci improbabili, la o adică putea oricînd să închidă ochii, să anuleze orice teorie stupidă despre dimineaţă, despre oamenii care sînt datori să se scoale (ceaiul şi cafeaua sînt cu desăvîrşire opţionale) pentru a merge la un serviciu oarecare, cu ochii închişi putea păcăli o groază de lucruri, se putea preface fără prea multă ipocrizie că ele nici nu există, era de ajuns să găsească vreun vis mai de soi, bunăoară unul în care era invitat să cînte (laolaltă cu Paul, cu George şi cu băiatul ăsta nou, Ringo) în faţa reginei Angliei, iar ea, inaccesibila Elisabeta a II-a, să se transforme din senin într-o puştoaică indecentă, cu un chef nebun de dans, ţopăială şi flirt, şi asta doar pentru că ei fredonau din răsputeri un refren care suna cam aşa "Love, love me do, you know I love you...", ochii închişi pot face minuni atît timp cît se află într-o relaţie strînsă cu un somn cu vise, de pildă te pot arunca din braţele reginei (şi, Doamne, ce mai joint îşi aprinsese şi ce bizară era aroma parfumului regal!) pînă pe scena lui Ed Sullivan Show, live în faţa camerelor de filmat, cu o audienţă record de aproape 70 de milioane de telespectatori, toţi încremeniţi în faţa ecranelor şi fredonînd nişte chestii care n-aveau nici o legătură cu compoziţiile şi coverurile lor The Quarrymen, din The Moondogs (adică, de dinainte de a-şi găsi numele ăsta nou -The Beatles ), cu toate acele melodii cîntate prin localurile din Liverpool sau prin turneul ăla de 30 de săptămîni la Hamburg. Partea proastă cu visele de dimineaţă este că aproape niciodată nu-ţi vei aminti exact ce făceai în ele. Că versurile unor melodii, pe care nu le-ai compus încă, se încîlcesc şi devin difuze, te zgîndăre şi nu-ţi lasă somnul să se odihnească în pace, iar liniile melodice pot deveni un vacarm sau, la fel de bine, un ecou stins de care vrei să te agăţi cu disperare doar pentru a lega starea aia incredibilă cu realitatea astălaltă, de dimineaţă mohorîtă, în care, pentru a-ţi nota o melodie cîntată în vis, trebuie să te dai jos din pat, să găseşti papucii ăia enervanţi, apoi vreun creion şi o bucată de hîrtie, în speranţa că minunile pot fi posibile, iar gloria va fi destul de îngăduitoare încît să-şi păstreze intactă intensitatea şi în orînduirile unei alte lumi. Pun pariu că numai aşa John Lennon (sau Paul McCartney?) s-a convins că e bine să uite de noaptea petrecută prin fumul din Cavern Club, de berile (să fi fost poate whisky, gin, sticle de vin?) prea multe, care-l ţintuiau atunci în pat, să se ridice, în sfîrşit, în capul oaselor, pe cît de morocănos, pe atît de buimăcit de energia nebănuită a reginei, ca să pornească, desculţ, în lungul drum către papuci. Şi poate mai mult mecanic sau aflat încă sub şocul unei descoperiri uluitoare (aceea că drumul acela pînă la papuci nu a fost chiar atît de complicat pe cît îşi imagina el că o să fie) a scris lucrurile alea simple, singurele pe care şi le mai amintea din brambureala visată cu ochii închişi: "Love, love me do / You know I love you..." Apoi, fără să-şi dea seama prea bine ce face, probabil că a adăugat "I'll always be true / So please... Love me do!". Se năştea o epocă plină de libertate, bucurie, excese, idealism sau spirit de turmă. Nici nu ştia ce avea să-l aştepte.