O cronică a non-guvernamentalului

Deşi unora nu le sună bine, la început, atunci în 1990, societatea civilă din România s-a organizat cu ajutorul banilor multimiliardarului american George Soros. Momentul a fost unul foarte important, mai ales în lipsa oricăror practici de participare civică, într-o societate etatistă şi paranoică. Încă şi astăzi mai auzim ecourile unor clişee care vedeau în filantropia lui Soros interese oculte, etichetîndu-l pe acesta în fel şi chip (cuvinte care nu merită a fi reproduse) şi asta în ciuda faptului că a făcut, prin modul inteligent de a finanţa programele sale, mai mult pentru România decît a făcut oricare alt politician în viaţă de pe la noi. O bună parte din elita noastră civică şi economică s-a format, din ’90 şi pînă astăzi, la universităţi occidentale, pe banii lui Soros. Evident, în acea perioadă tulbure, în lipsa unui cadru legal adecvat, sub numele de fundaţii sau asociaţii au apărut fel de fel de entităţi care au zdruncinat încrederea românilor în misiunea altruistă a sectorului ONG. Acestea se ocupau cu diverse măgării, de la importul fără taxe de maşini străine şi pînă la tocarea discreţionară a unor fonduri "scăpate" de stat. Un moment de cotitură a survenit în 1994 cînd, odată cu creşterea interesului Uniunii Europene pentru România, au apărut şi primele intenţii de finanţare a unor programe civice, de către ONG-uri. În lipsa unui cadru instituţional (şi de frica deturnării fondurilor, poate) cîţiva oameni responsabili au pus bazele Fundaţiei pentru Dezvoltarea Societăţii Civile (FDSC). În "războiul" cu autorităţile, FDSC şi Centras (fundaţie apărută în 1995 cu finanţare americană), au înregistrat o serie de succese notabile în sprijinirea sectorului ONG. Aceste două fundaţii au devenit centre de resurse pentru întregul sector. De-a lungul timpului, sectorul societăţii civile organizate s-a diversificat şi s-a profesionalizat. Aşa se face că au apărut diverse organizaţii, dintre care cele mai vizibile au fost cele care şi-au asumat rolul de watch dog al vieţii politice. Nu putem să nu menţionăm la această categorie organizaţii precum Pro Democraţia, Grupul pentru Dialog Social (GDS) sau APADOR-CH. Între timp, procesul de profesionalizare a ONG-urilor a continuat şi au apărut think-tank-urile, care nu se mărgineau doar la rolul de cîine de pază al democraţiei şi al libertăţilor cetăţeneşti, ci propuneau soluţii şi politici pe baza unor studii bine documentate. În această categorie, reprezentativă este Societatea Academică din România (SAR). În 1999, Fundaţia pentru o Societate Deschisă (FSD) - fundaţie finanţată de George Soros -, susţinea cu multe milione de dolari diferite proiecte de politici publice şi de creare de bune practici în mai toate sectoarele esenţiale şi subfinanţate de stat: educaţie, sănătate, justiţie, cultură, minorităţi, asistenţă rurală, programe de dezvoltare economică. Fundaţia "duduia" de activitate şi trebuia descentralizată. În mod inteligent, megaproiectele s-au transformat în fundaţii relativ independente. Aşa au apărut în întreaga ţară (Timişoara, Cluj, Iaşi, Bucureşti) fundaţiile care au format reţeaua Soros Open Network (SON). Cu timpul, Soros a redus finanţarea într-un mod ingenios, condiţionînd treptat alocarea banilor de atragerea de fonduri din terţe surse, obligînd astfel fundaţiile să devină competitive şi sustenabile, examen la care au trecut cea mai mare parte dintre ele. Perioada 2000-2003 a fost marcată de două trăsături principale. Prima a apărut pe fondul regresului practicilor democratice (afectate de puterea crescută a PDSR), dar şi al anemiei partidelor de opoziţie. Principalii critici ai derapajelor puternicului partid au fost liderii societăţii civile, iar presa din acea perioadă ne stă mărturie. A doua caracteristică a apărut pe fondul finanţării puternice a sectorului (în special prin programe PHARE) şi a constat în dezvoltarea şi achiziţionarea unor seturi de competenţe în diferite sectoare ale societăţii, care depăşeau de multe ori, din punct de vedere calitativ, ce a mai rămas în administraţie. De fapt, o bună parte din oamenii bine pregătiţi de la stat au migrat spre sectorul ONG, determinînd creşterea numărului acestora şi consolidarea organizaţiilor existente. Sectorul ONG a fost singurul care a reuşit să "absoarbă" pentru ţară integral banii de preaderare destinaţi României şi chiar a obţinut suplimentări de fonduri, păstrînd în economie bani pierduţi de alte sectoare. Venirea la putere în 2004 a Alianţei DA a determinat un oarecare regres, cel puţin la capitolul imagine. Cauzele s-au datorat înregimentării politice a unor figuri emblematice pentru oengişti, dar şi migrării spre administraţie, pe posturi de responsabilitate, a unora mai puţin cunoscuţi, dar care, prin plecarea lor, au lipsit sectorul de competenţele şi de radicalitatea lor. Cele mai cunoscute nume ajunse în politică au fost Monica Macovei (APADOR-CH) şi Renate Weber (Fundaţia Soros). Un rol foarte important îl au, chiar dacă nu sînt la fel de vizibile precum ONG-urile civice şi polemice, organizaţiile specializate care ajută sau asistă autorităţile din domeniile lor prin dezvoltarea de politici publice şi bune practici. Acestea pilotează diferite modele care, de cele mai multe ori, se dovedesc inovative şi eficiente în rezolvarea problemelor sistemice. Două astfel de modele de succes sînt Centrul pentru Politici şi Servicii de Sănătate şi Centrul Educaţia 2000+. Continuarea profesionalizării ONG-urilor şi perspectiva unei perioade de secetă în finanţări după aderarea la UE, plus perspectiva apariţiei fondurilor structurale au determinat o parte din organizaţiile non-guvernamentale să adope practici specifice firmelor, dezvoltînd produse şi servicii (publicaţii, consultanţă) destinate pieţei/domeniului în care ele funcţionează. Competenţele dobîndite le permit. În orice caz, acestea au competenţe peste sectorul IMM, în ceea ce presupune accesarea fondurilor europene şi în aplicarea procedurilor de implementare a proiectelor ce vor fi finanţate de UE. Viitorul aparţine într-o bună măsură ONG-urilor de consultanţă. Tot ONG-urile au fost acelea care şi-au asumat o felie masivă din sectorul de servicii sociale, furnizînd, în locul statului, servicii populaţiei defavorizate. Acest sector ar trebui să se bucure de o mai mare preţuire şi, implicit, de finanţare de la stat, căci oamenii aceştia au dreptate cînd spun că merită acele fonduri, mai ales unde fac treaba statului. Este dreptul lor şi e spre binele nostru. Am fost întrebat dacă există ONG-uri "la modă". Recunosc, am fost puţin uluit de o astfel de idee, dar ea este cît se poate de pertinentă. Adevărul e că sectorul trebuie să fie mereu "la modă" şi în ton cu priorităţile identificate de marii finanţatori: fonduri globale de finanţare, UE, programe ale Naţiunilor Unite sau ale filantropilor şi ale donatorilor internaţionali. Evident, nevoile societăţii nu sînt mereu aceleaşi, nu mai finanţăm astăzi rezolvarea unor probleme specifice începuturilor din ’90, iar misiunea unora a devenit pe parcurs anacronică şi a trebuit schimbată. Adevărul este că oengiştii îşi cam schimbă profilurile şi în funcţie de tendinţele majore ale finanţatorilor. Dar să interpretăm aceasta drept realism şi adaptabilitate. Istoria sectorului non-guvernamental este presărată şi de diverse prezenţe exotice, de felurite organizaţii non-guvernamentale ale partidelor politice, de organizaţii de apartament puse pe dat tunuri, dar acestea nu sînt reprezentative pentru sector. Am lăsat pentru sfîrşit una dintre ideile care a bîntuit mereu sistemul. Pentru mai mult timp, multora le-a părut rău că sectorul nu a fost mai coeziv. Aceştia şi-ar fi dorit apariţia unor federaţii sau confederaţii care să fie reprezentative pentru cît mai mulţi. Unii s-au imaginat în frunte, căpătuiţi cu nebănuite puteri de negociere cu politicul. Dar spre norocul nostru, al tuturor, acest lucru nu s-a întîmplat.