O călătorie în secuime

Nu ştiu alţii cum sînt, dar eu, cînd am călătorit întîia dată în secuime, m-am simţit ca într-un ţinut exotic. Nu era o călătorie ca oricare. Era o Românie cu boare exotică, la graniţă cu necunoscutul. Mă aflam cu doi amici şi poeţi maghiari din Transilvania - Orban Janos Denes şi Santha Attila (pe care îi rog acum să mă scuze pentru că, în mod sigur, numele lor ar trebui să aibă nişte accente) - şi plecam spre secuime, ca să lansăm un volum colectiv (BESTiarium) de poezie, în care mai semnau şi Radu Afrim (excelentul regizor de astăzi), Adrian Suciu (pierdut în spaţiu şi timp, prin Bucureşti) şi Luminiţa Urs (astăzi pariziancă prin adopţie), plus alţi doi poeţi de limbă maghiară - Fekete Vince şi Lovetei Lazar Laszlo (şi ei să mă scuze pentru lipsa accentelor). Încă din Cluj, Janos a început nu cu lecţii de limba maghiară, ci cu recitaluri fascinante din Petöfi Sándor şi mulţi alţii. Am admis atunci că, pentru întîia dată, limba maghiară nu mi se mai părea aspră şi seacă, mărăcinoasă şi îmbîrligată, ci o limbă cu o sonoritate adîncă şi cu un şarm sălbatic. Limba vorbită de Janos, care recita în transă, parcă, şi cu voluptate de "poet blestemat", era altceva decît maghiara pe care o ştiam eu, cea a naţionalităţilor conlocuitoare, cum erau numiţi maghiarii, alături de saşi şi alţii, în vremea comunismului. Şocul frumuseţii sălbatice a limbii maghiare atunci l-am avut: este adevărat că, între timp, a dispărut pentru că nu am mai avut ocazia, din 1998, să ascult poezie recitată în maghiară, şi nu oricum, ci pătimaş. Janos era îndrăgostit de limba în care scria, iar asta nu era puţin lucru. Era un adevărat poet: sută la sută. Călătoria spre secuime a fost înceată şi fiindcă legăturile feroviare erau împiedicate: era greu să ajungi pînă acolo, parcă ne deplasam spre un fel de capăt al lumii. De la Braşov am schimbat direcţia şi de acolo a început altceva. Cam aşa îmi închipuiam eu o călătorie spre ţinuturile tătărăşti, spre Tartaria. Iar cînd am ajuns acolo, mi-a fost relativ greu să mă obişnuiesc cu supremaţia limbii în care se vorbea: dar mi s-a părut firesc să accept contextul şi convenţia. Adevărat, mulţi dintre locuitorii băştinaşi (la hotel, de pildă) îi întrebau pe amicii mei de ce nu vorbesc maghiara, mai cu seamă pentru că eram clujeancă (sau clujevită, cum îmi place mie să îmi spun). Le răspundeam chiar eu în română, spunîndu-le că nu am avut prieteni de joacă, în copilărie, care să fi vorbit maghiara. Lucrul acesta nu îi lămurea foarte tare, dar el reprezenta totuşi un răspuns cît de cît. Janos şi Attila îmi traduceau cînd şi cînd din ceea ce se vorbea în jur, de la un punct însă m-am obişnuit cu zumzetul acelei limbi ciudate, străine de formaţia mea nu doar de româncă get-beget, dar şi de mare iubitoare de limbă spaniolă. Călătoria în secuime a fost marcată, apoi, de sălăşluirea noastră în casa unui fost baronet, un domeniu extravagant şi fascinant pentru mine, cel puţin - care devenise, între timp, Centrul Cultural "Arcuş" (patronat de o gazdă cumsecade). Dar şi de recitaluri de poezie erotică, ţinute cu şarm şi impuls machist de Janos, cu sobrietate şugubeaţă de Attila, în faţa unor adolescente stîrnite de cei doi poeţi tineri, inteligenţi, talentaţi şi cu sex-appeal lingvistic, la nivel de discurs. Ciudat sau nu, dar - deşi trăisem pînă atunci în Cluj (de peste 30 de ani) - aceasta a fost întîlnirea mea adevărată cu limba maghiară şi literatura maghiară: o întîlnire exotică în secuime. Iar imaginea-cheie era aceea a reşedinţei fostului baronet: un conac vag-baroc, reciclat în Centrul Cultural "Arcuş". Aceasta nu înseamnă, fireşte, că aş fi fost privată în Cluj de contactul cultural cu maghiarii de aici; la întîlnirile organizate, acum cîţiva ani, de revista Apostrof, la Casa Tranzit sau la Cafeneaua "Bulgakov" (de pe strada Inochentie Micu, din urbea de pe Someş, unde unul din patroni este sau a fost tocmai Orban Janos Denes), am asistat, uneori, la dezbateri incitante, pe tema spiritualităţii româno-maghiare, a întîlnirilor şi despărţirilor dintre cele două culturi, literaturi şi limbi. Dar văzută din Cluj, unde eram o băştinaşă, literatura şi limba maghiară erau pasabile şi oarecare pentru mine: trebuia să ies din acest mediu obişnuit, aşa cum s-a petrecut în călătoria spre secuime, ca să simt aproape tactil - spun eu acum - incitanţa spaţiului cultural maghiar, pe care îl receptam ca fiind exotic. În 2002, cînd am publicat romanul meu Tricephalos, mi-am dorit foarte mult, o vreme, ca el să fie tradus în maghiară, tocmai din pricina fostei fascinaţii pe care o exercitase asupra mea limba lui Petöfi. Din pricina călătoriei în secuime. Cine se aşteaptă de la acest text ca el să abordeze şi probleme politice, va fi dezamăgit. Îi las pe udemerişti şi peremişti (şi peunerişti, dacă vor mai fi existînd şi dintre aceştia) să se hărţuiască între ei, întrucît deja a devenit un meci naţional obişnuit; întotdeauna însă a fost vorba despre o semifinală, şi nu o finală. Funar există pentru că există Tökes şi viceversa: lucrurile stau de cînd lumea astfel, iar interdependenţa dintre pătimaşi şi fanatici este îndeobşte cunoscută şi chiar a devenit plictisitoare. Băncile şi coşurile de gunoi tricolore au dispărut astăzi din Cluj, dar nu au dispărut şi funarioţii, aşa cum nu au dispărut nici replicile lor maghiare. Poate Europa unită să îi calmeze pe toţi, de fi-va să fie.