O bate, dom’le, sau n-o bate?

O imagine emblematică a unei petreceri de acum vreo opt ani " la finalul unei perioade mai mult sau mai puţin boeme " a rămas cea în care fata aceea brunetă şi gingaşă care vorbea aproape în şoaptă şi n-ar fi făcut rău nici unei muşte, studentă la psihologie parcă, l-a bătut pe iubitul ei cu o tigaie teflonată, plină cu resturi de ulei şi de omletă, reuşind pînă la urmă să-i spargă ochelarii. Interesant este şi modul în care noi, ceilalţi, am reţinut această imagine, căci era decupată prin geamul de la bucătărie care dădea spre balcon, locul unde s-a petrecut scena conflictului. Nu se auzea nici un sunet, se vedeau doar două capete, capul lui iţindu-se şi răcnind ceva, capul ei tăcut, uşor tras pe spate, într-o atitudine demnă şi din cînd în cînd tigaia ce lovea metodic primul cap care pentru cîteva secunde dispărea din cadru, apoi reapărea, încăpăţînîndu-se să nu se dea bătut. O secvenţă de film mut, cu gag-ul de rigoare sau, pur şi simplu, o scenă din Tom şi Jerry. Cei doi veniseră la petrecere împreună. Pe la miezul nopţii, el era gelos fiindcă ea stătea de vorbă cu un necunoscut. Pe la unu, ea era furioasă, fiindcă el alesese să se îmbete, în loc să-i acorde ei atenţie. Pe la unu şi jumătate, ea a golit o sticlă de gin şi a decis brusc că a sosit timpul să se sinucidă, aruncîndu-se pe geam de la etajul VII. A ajuns însă repede la concluzia că n-are nici un sens să-şi pună capăt zilelor din cauza lui, aşa că l-a chemat pe balcon pentru o discuţie lămuritoare care a degenerat, iar apoi a urmat episodul cu tigaia. În tot acest timp, restul chefliilor şi-au văzut de petrecerea lor. A doua zi dimineaţă, cei doi au plecat tot împreună, mahmuri şi obosiţi, ea ţinîndu-l de braţ, pentru că el era chior ca o cîrtiţă, în căutarea unei prăvălii unde se repară ochelari. Mi-ar plăcea să vă spun că la scurtă vreme după aceea s-au căsătorit, că şi-au luat un apartament în rate şi că în prezent au copii şi job-uri responsabile, iar tigaia şi-a găsit în sfîrşit o utilitate casnică, însă nu s-a întîmplat aşa. Crima şi Misterul Societatea ne învaţă să fim discreţi şi să nu ne spălăm rufele în public. Poate că undeva, într-un subconştient colectiv, mai există rămăşiţele unor vechi concepţii ţărăneşti, a temerii "de a nu ajunge de rîsul satului". De aceea, ne certăm cu uşa închisă, pentru a ne proteja intimitatea. Pe de altă parte, în deceniile comunismului, intimitatea aproape că se transformase în mit, iar uşile deveniseră de carton. Tot atunci, uram "la mişto" unui tînăr cuplu, aflat "la început de drum": "Casă de piatră şi copii de BCA!". Acei pereţi subţiri care despărţeau vastele noastre apartamente ne-au creat deprinderea de a şti totul unii despre ceilalţi. O deprindere care a căpătat treptat nuanţele unei dependenţe, căci graniţa între decenţă şi indecenţă nu mai era trasată de nimeni. Astăzi, scandalurile domestice, divorţurile aşa-ziselor VIP-uri, dar şi cafteala în direct de tipul Trădaţi în dragoste se vînd bine. A asista la certurile altora nu mai provoacă nici o stînjeneală, iar penibilul e o formă de entertainment. Nevoia de a te hrăni din conflictele celor din jur e atît de puternică încît, fără prea mari eforturi, poţi ajunge cu uşurinţă vedetă chiar şi la tine în bloc. Dacă se acceptă "de comun acord" (şi cu aprobarea Comitetului, desigur) sforăitul lui domn Mitică care "are probleme cu polipii", televizorul dat la maximum al doamnei Dobrescu că "n-aude mai nimic, săraca!", tusea colonelului care "i se trage din război!" şi lătratul isteric al pechinezului de la V: "Apără şi el casa... vă puneţi la mintea unui animal?", orice voce ridicată, orice trosnet la o oră suspectă au drept sursă un potenţial conflict domestic la care se trage cu urechea, pe acelaşi principiu şi din aceeaşi curiozitate cu care aceşti cobai ai experimentului socialist de inovare a spaţiului locativ frunzăresc paginile mondene ale ziarelor: "O bate, dom’le, sau n-o bate?". A doua zi, vei suporta privirile reprobabile şi întrebătoare, te vor studia ca să ghicească urmele, vînătăile, ascunse de ochelarii de soare sau de fondul de ten, vei auzi şoapte în holul de la intrare: "N-am închis un ochi toată noaptea! I-am zis şi la administratoră de dimineaţă că era să chem miliţia!", "Io aş fi dormit, dar am o pisică care e foarte sensibilă... şi asta s-a speriat şi a început să miorlăie... atunci abia m-am trezit şi i-am auzit!". Faptul că nimeni nu le confirmă "oficial" Marea Ceartă, Scandalul, Despărţirea (definitivă, irevocabilă etc.), Crima şi Misterul le pune imaginaţia la grea încercare: trebuie să-şi închipuie singuri faptele abominabile care s-au petrecut, "la drum de seară", în apartamentul 43. Vor avea drept indicii: un scîrţîit, uşi trîntite, nişte paşi apăsaţi, "tropăieli ca de elefant, dom’le!" şi o pereche de pantaloni numărul 44 care atîrnă în zorii zilei în copăcelul abia înmugurit din "grădina" din faţa blocului şi care mai mult ca sigur că provin din acelaşi apartament. "Mai încet că te aud vecinii" Aşadar, degeaba te cerţi la tine acasă şi cu uşa închisă, căci ceea ce consideri un comportament decent (în fond, n-ai dat nimănui cu tigaia în cap la vreo petrecere!), în ochii celor care ascultă "cu paharul" (înainte cîţiva aveau un alt scop: să "surprindă" vreun hohot de rîs în urma vreunui banc cu Ceauşescu, frînturile vocilor celor de la "Europa liberă" sau vreun ţăcănit al unei maşini de scris) trece drept indecenţă. Fiindcă în majoritatea cazurilor "spaţiul locativ" nu-ţi oferă şansa unei intimităţi a conflictului (de cînd eram mică, m-a obsedat replica: "Mai încet că te aud vecinii!") şi pentru că, în fond, trebuie să te cerţi undeva şi e mai natural să o faci în mod direct decît pe mess, cauţi alte locuri în care cearta ar putea să se consume fără alte urmări şi, mai ales, fără martori. Unele cupluri îşi rezolvă problemele în maşină, altele se ceartă la telefon, însă cele mai multe se despart pur şi simplu, fără să se mai certe. Această despărţire "uscată" în care doi oameni nici măcar nu se mai obosesc să ţipe unul la altul ca "să nu-i audă vecinii" e cea mai tristă dintre toate. De aceea mi se pare viu şi memorabil momentul în care o fată mică şi brunetă îi dă iubitului cu tigaia în cap şi îi sparge ochelarii. Vizavi de biserică Însă cea mai reprezentativă ceartă din ultimii 20 de ani la care am asistat din întîmplare, pentru că pur şi simplu m-am nimerit pe-acolo, s-a consumat pe gardul de la monument, vizavi de biserica Silvestru, în cea mai paşnică duminică de mai posibilă. Mai întîi a apărut ea care plecase de acasă în papuci, s-a aşezat pe gard şi şi-a aprins o ţigară. Era îmbrăcată în pantaloni de trening, mesteca gumă, fuma şi plîngea. La scurt timp a apărut şi el în pantaloni scurţi şi maiou. S-a aşezat pe gard, la un metru de ea şi-a aprins o ţigară. Fuma şi tăcea. La un moment dat, ea nu s-a mai putut abţine şi i-a aruncat acea privire plină de reproş căreia nu-i rezistă nici un bărbat fără să înceapă să urle. El: "Şi ce dacă, fă, că m-am uitat la cracii lui aia?! Ce, n-am voie să mă uit?! Am omorît pe cineva?". Pe ea o pufneşte din nou plînsul. Ea: "Da’ ce io n-am?!". El: "Ba ai, da’ pe ai tăi îi ştiu!". N-am să reproduc replicile care au urmat, însă după vreo cinci minute am dedus că la ei acasă fusese cea mai paşnică duminică de mai posibilă şi că se uitau împreună la televizor, la Duminica în familie. Cele două babe de pe treptele bisericii care făceau schimb de colive (tocmai fusese un parastas sau mai multe) au căscat ochii în speranţa că vor vedea o păruială live.