Nuanțe
Sînt pe lumea asta compromisuri și compromisuri. (Cum ar fi să îți începi un text cu un truism de tipul acesta și să îți pierzi într-o secundă cititorii?) Dacă aș fi întrebată direct dacă sînt o persoană care acceptă compromisuri, probabil că aș răspunde, fără nici o ezitare, ferm, apăsat: „Nu!”. Însă privirea antropologică mă temperează, îmi ia din avîntul inițial, căci adevărul este că totul are nuanțe, sîntem ființe sociale (și poate că abia acum resimțim asta deplin), trăim în niște contexte specifice, iar fiecare dintre noi face ce și cum poate mai bine (pentru sine, pentru drumul profesional, pentru cei din jur, pentru un viitor posibil). Așa că aș fi nevoită să mă întorc la răspunsul meu, să-l revizuiesc: „Da și nu. Depinde foarte tare despre ce fel de compromis discutăm”. Pentru că, reiterez, sînt compromisuri și compromisuri: unele mici, pe care le pot face fără nici o problemă sau, în cel mai rău caz, cu ușoare procese de conștiință ori migrene, altele mari, pe care nu sînt și n-am fost niciodată dispusă să le fac, cele care intră în conflict cu ceea ce sînt (sau îmi imaginez că sînt) ca om, cu valorile și principiile pe care le am, cele pe care nu le (mai) pot înțelege, cărora nu le pot găsi un sens și, firește, cele despre care cred că ar face rău.
Tot gîndindu-mă la tema Dosarului acestuia, mi-am dat seama că o parte copleșitoare din deciziile profesionale pe care le-am luat de-a lungul timpului au depins chiar de acest aspect al compromisului – cuvînt încărcat peiorativ, care întotdeauna mi-a provocat o senzație profundă de disconfort. De pildă, am renunțat să predau în preuniversitar atunci cînd mi s-a sugerat să dau mită pentru a-mi păstra postul. Cînd mi s-a propus să intru într-un partid politic, am zis „nu” tocmai pentru că mă așteptam să fiu nevoită să fac anumite compromisuri. Cînd mi s-a cerut, pe la începuturile mele ca jurnalistă (de investigație, pe vremea studenției), să scriu despre ceva pentru că era un alt soi de interes în spate, o mizerie care trebuia acoperită cumva sau de pe urma căreia avea să beneficieze cineva într-o anumită funcție, am refuzat categoric, ba chiar mi-am și dat demisia. De altfel, acesta a fost unul dintre motivele pentru care am ales, în cele din urmă, să rămîn jurnalistă în domeniul cultural, ca freelancer – mi-am asumat instabilitatea financiară pentru a avea libertate deplină nu numai de mișcare, ci și în a-mi alege subiectele despre care voiam să scriu, interviurile pe care chiar îmi doream să le fac și tot așa (deși, firește, sînt convinsă că existau – și există încă! – și redacții OK, unde aș fi putut învăța multe lucruri). Ca editoare, n-aș putea să public ceva în colecția de literatură română contemporană pe care o coordonez la Nemira din motive extraliterare, oricare ar fi acelea. Și nici nu aș fi dispusă să mă depărtez de direcția editorială și de tot ce presupune această comunitate de (n’)autori pe care am început să o construim de acum doi ani (de la turnee la formatul evenimentelor). Ori să mă comport diferit cu oamenii, în funcție de numele pe care îl poartă și de vizibilitatea pe care o au în spațiul acesta. Altfel spus, am acceptat mereu colaborări sau funcții care nu presupuneau vreun fel de compromis dintr-acesta „vital”.
Pe de altă parte, ca jurnalistă de investigație, am fost de acord, de exemplu, să-mi semnez un articol cu un pseudonim – pentru că am considerat atunci că i-aș expune inutil pe cei apropiați. Pe partea culturală, am scris multe materiale care nu erau chiar în sfera mea de interes, dar nici nu consideram că mă compromiteam scriindu-le (ba dimpotrivă, uneori) – argumentele pentru a o face erau fie că îmi ajutam colegii preluînd un subiect de care nu se puteau ocupa ei, fie că aduceau trafic pe platformă/-e, iar eu îmi exersam scriitura și mai și învățam cîteva lucruri în timp ce mă documentam pentru articolele respective. În legătură cu zona editorială, am fost tot timpul pregătită să discut redactarea cu autorii, pentru că n-am considerat nici o clipă că dețin vreun adevăr absolut, am încercat să ne întîlnim la mijloc, dacă era cazul, să vedem împreună de ce nu funcționează ceva anume etc., ori să trecem prin fiecare aspect al colaborării noastre și să mă adaptez nevoilor și perspectivelor fiecăruia dintre ei. Sau am primit manuscrise recomandate de diferite personalități ale lumii culturale, dar le-am parcurs totdeauna fără să iau în calcul prin ce mijloace au ajuns la mine – toate au un singur folder, fără notații suplimentare. Cumva, pe toate acestea și altele asemenea le văd fie ca pe niște lucruri firești, de bun-simț, fie ca pe mici concesii, dintr-acelea necesare pentru desfășurarea activităților respective.
Una peste alta, ideea este că – recurg la o platitudine, din păcate, pe care sper să o iertați – nu am făcut și nu îmi doresc să fac vreodată un compromis care să mă compromită profesional, într-un fel sau altul. Și sper tare mult ca distopia de astăzi să nu mă determine să o fac pe viitor.
Eli Bădică este editor și jurnalist cultural.
