„Nu totul este absolut în Coran“ - interviu cu Tareq OUBROU, imam şi scriitor francez

Franţa a fost dureros încercată de efectele atentatelor din 2015, în acelaşi timp umane (aproape 150 de victime în total, pentru cele două atentate din ianuarie şi din noiembrie 2015) şi somatice: frica s a instalat durabil în Hexagon, şi de aici în restul Europei. Isteria mediatică şi populară care s-a instalat imediat după aceea a reuşit să identifice  „cu pertinenţă“ duşmanul, autorul moral şi factual al celor două crime: tînăr, de origine arabă, dar cu ceţătenie franceză, provenind din a doua generaţie de emigranţi (din fostele colonii sau nu), care nu s-a integrat şi a cărui radicalizare s-a reuşit parţial în ţara-mamă, Franţa, şi total în sînul organelor de educaţie/spălare pe creier ale ISIS. Radicalizare şi îndoctrinare realizate cu şi în numele Coranului.

Foarte simplist, dar şi segregaţionist, într-un fel (căci în Franţa catalogările sînt în principiu interzise, de unde şi lipsa recensămintelor etnice), produsul portret-robot al inamicului, rapid aruncat în gura lumii, fără prea mult discernămînt, de serviciile secrete franceze şi de media, a fost contracarat de nuanţările oferite de cîteva reviste care au încercat totuşi să afle nu doar cine şi cum, ci şi de ce şi pînă unde. Una dintre vocile care au ieşit astfel în evidenţă în acea perioadă de imediat după atentate este cea a imamului din Bordeaux, Tareq Oubrou.

Imam şi scriitor propovăduind poziţiile moderate, personalitate care militează pentru o vizibilitate discretă a islamului în Franţa, Oubrou a reușit să-şi exprime ideile într-un interviu acordat Paris ­Match în 25 noiembrie 2015. (I. B.-G.)

„Noi, musulmanii din Franţa…“ La o săptămînă după atentatele din 13 noiembrie 2015, Consiliul Francez al Cultului Musulman (CFCM) a trimis tuturor moscheilor din Franţa o rugăciune destinată citirii în faţa fidelilor în timpul slujbei de vineri. Ce credeţi despre acest gest?

Nu fac parte dintre cei care aşteaptă o circulară pentru a exprima poziţia islamului privind uciderea unor inocenţi de către criminali care răspîndesc astfel teroarea. În moscheea mea am obiceiul de a pune un diagnostic şi de a propune remedii la această violenţă care îşi are rădăcinile într-o interpretare anacronică a Coranului, recuperată de mişcări care nu predau islamul, ci practică îndoctrinarea.

De ce par depăşite instituţiile musulmane din Franţa?

Pentru că nu au o doctrină adaptată timpurilor în care trăim. Ce învăţăminte putem transmite noi copiilor noştri, care trăiesc într-o lume care nu are nimic de-a face cu cea a beduinilor din secolul al VII-lea? Principiul islamic trebuie să subziste, însă formele juridice şi etice trebuie să evolueze. Teoreticienii islamului în Occident trebuie să facă efortul de a produce o doctrină în fază cu laicitatea franceză. Și trebuie să iasă din discursurile de convenienţă şi de strategie. Nu mai este suficient să te îngrijorezi, trebuie să refaci teologia musulmană. Trebuie să adaptăm revelaţia coranică a beduinilor din peninsula sud-arabică a secolului al XVII-lea la universul mental al francezilor din secolul XXI. Astăzi cerem musulmanilor din Franţa să îndeplinească o transformare care a luat mai multe secole creştinilor din Biserica Catolică. Creştinii au ştiut să adapteze Biblia timpurilor lor. De ce nu ar face-o şi islamul? Din ceea ce ştiu, Iisus Hristos nu era occidental, ci semit. Totuşi, a devenit referinţa Occidentului. Nu avea ochii albaştri. Doctorii Bisericii au mers pînă la a adapta morfologia sa la universul mental occidental. Ar trebui să fie şi mai simplu pentru Profet: nu era de culoare, nu era un maghrebian. Dacă ar trăi astăzi printre noi ar trece mai neobservat decît imigranţii marocani sau algerieni, şi aceasta doar din punct de vedere strict fizionomic!

Spuneţi adeseori că identitatea franceză se teme de vizibilitatea actuală a islamului…

…da, şi că ea dăunează şi spiritualităţii musulmane. Trebuie să terminăm cu beduinizarea islamului. Fagocitat de wahabismul saudian, salafismul consistă în beduinizarea islamului cu mijloace tehnologice foarte dezvoltate. Este o întoarcere la istoria preislamică, însă cu siguranţă nu o întoarcere la statul islamului. Această vizibilitate identitaristă nu are nimic de-a face cu o înrădăcinare mistică sau spirituală, ci răspunde unei logici a minorităţii care doreşte să dăinuie în timp ataşîndu-se scoarței, nicidecum spiritului religiei.

Ce vreți să spuneţi prin scoarţă?

Tot ceea ce participă la islamizarea folclorică a vizibilităţii insultătoare. Religiei îi sînt proprii discreţia, modestia, munca interioară, şi nicidecum exhibiţia. Trebuie să ne schimbăm complet paradigma. „Comunitatea“ noastră este foarte tînără, şi aici înţeleg o comunitate formată exclusiv din tineri provenind din cultura şi religia musulmană, care trăiesc într-o anumită frustrare: socială, şcolară etc. Ei compensează acest complex de inferioritate printr-un complex de neîncredere şi frondă. Tipice adolescenţei. Eu, îşi spun ei, mă delimitez în raport cu familia. Nu recunosc nici o autoritate, nici măcar pe cea religioasă. Provoc. Sînt victimă, deci exist. Şi grefez un parcurs religios pe practici care nu ar trebui să aibă foartă multă importanţă, cum ar fi faimosul fular islamic. Aştept să văd ce va urma după fular, poate cravatele islamice? E aiurea. Căci, pînă la urmă, ce spune exact Coranul? În centru se află pudoarea. Pudoarea face parte din credinţă. Însă Profetul nu a venit pe pămînt ca să dea cursuri de croitorie. Hainele nu au nimic de-a face cu religia. Un văl nu este o kippa. În islam nu există obiecte culturale. Nici simboluri şi nici sloganuri. Introducerea hainelor în cult este o erezie. Încă o dată, se amestecă principiul etic cu traducerea sa vestimentară. Dumnezeu nu este un croitor, nu este un stilist de modă. În realitate, ne ascundem pentru a deveni şi mai vizibili! Atunci, evident, aparenţa este conformă literei textului, însă intenţia nu este cea bună. Ceea ce este de condamnat este înveştmîntarea orgoliului, a aroganţei, a ostentaţiei.

„Șaria minorităţii“

ar ce constituie atunci inima islamului?

Credinţa este lucrul cel mai important. Credinţa profundă. Eşti musulman atunci cînd crezi. Principiul este deci interior. Oamenii care vor fi salvaţi la Judecata de Apoi nu sînt cei care au cea mai lungă barbă sau cel mai negru văl, ci aceia care au inima cea mai pură. În acea zi aparenţele nu vor fi nimănui de folos. Coranul are aproximativ 6236 de versete, din care 150 se referă la lege şi la cult, adică aproape o cantitate neglijabilă. Imensul volum scripturar priveşte metafizica: Dumnezeu, omul, demnitatea, reînvierea etc. Astăzi, acest domeniu al credinţei a lăsat locul discursului normativ, adică dispariţiei sensului. Wahabismul saudian a exclus orice discurs metafizic despre om, despre viaţă, despre convieţuire, despre Celălalt. Cum îl introducem atunci pe acest Altul, care nu este musulman, în teologie? Care este statutul nemusulmanului? Ce consecinţe apar la nivel etnic? În Coran există zone care nu au fost niciodată explorate sau dezvoltate.

Aţi sugerat că locul imamului din Brest, care explica copiilor cum muzica este creația Diavolului, era mai degrabă într-un azil psihiatric. Cum procedăm dacă nu avem preoţi competenţi şi formaţi?

Din nefericire, imamii nu sînt savanţi. Majoritatea nu au instrumentele intelectuale pentru a ajunge la bogata moştenire teologică musulmană, cu diferitele sale doctrine complexe. Trebuie să o spunem pe şleau, teologia musulmană clasică duce la migrenă. Iată sensul muncii mele despre „şaria de minoritate“, un concept pe care voluntar l-am dorit pentru musulmani, dar şi pentru nemusulmani. Paradoxal, ambii sînt cam la fel, unii prin ignoranţă, alţii prin literalism, atunci cînd consideră că şaria este practica mecanică a unui verset sau a unui cuvînt al vreunui profet interpretat de un canonist din Evul Mediu. Nu, Coranul are o dimensiune istorică. Nu totul este absolut. În Evul Mediu, savanţii islamului au tradus mesajul coranic în cultura timpului lor. Această muncă de reformă s-a oprit brutal din cauza prăbuşirii civilizaţiei arabo-musulmane, după invazia mongolă, cruciade şi colonizare. Gîndirea teologică a înţepenit. Trebuie să ieşim din această prăbuşire pentru a ne regîndi religia în lumina modernităţii. Trebuie să formalizăm, să sculptăm această materie pentru ca ea să fie vizibilă, estetică, audibilă, inteligibilă, lizibilă pentru contemporanii noştri.

interviu realizat de Pascal MEYNADIER

Toate drepturile aparţin revistei Paris Match/Pascal Meynadier (http://www.parismatch.com/Actu/Societe/Il-faut-en-finir-avec-la-bedouinisation-de-l-islam-Tarek-Oubrou-870465)

traducere de Iulia BADEA-GUÉRITÉE

Foto: wikimedia commons