Nu se poate depista predispoziţia la mită

Bine a spus cine a spus că puterea nelimitată corupe în mod nelimitat. Cred că aici despre asta e vorba. Despre limitele puterii cu care sînt învestiţi poliţiştii. Scandaluri cu poliţie abuzivă există peste tot. Să ne amintim de celebrele înregistrări din Los Angeles, de acum cîţiva ani, care au provocat şi răzmeriţe de stradă, sau de împuşcarea unui brazilian nevinovat în metrou, suspectat de poliţia din Londra că ar fi avut asupra lui o bombă. Dar cred că trebuie trecut aici de fenomenal, de faptul divers, şi mers către atitudinea generalizată a unui corp profesional care are menirea să insufle cetăţenilor un sentiment justificat de siguranţă. Mie mi se pare că poliţia s-a schimbat evident faţă de perioada de dinainte de 1990. Cred însă că marea dificultate de acum a poliţiştilor e că sînt parcă reîntorşi aşa, spre o atitudine dinainte de ’90. Mă refer de exemplu la situaţiile în care echipajele de poliţie par infinit mai preocupate de coloana oficială care urmează să treacă peste cîteva minute, decît de toate neregulile pe care le văd. De parcă rostul lor principal pe lumea asta ar fi să protejeze notabilităţile. Deşi teoretic, salariul le vine din taxele pe care le plătim noi, practic, cei care-i ţin pe statul de plată sînt şefii lor. Superiorul e mult mai aproape decît principiile. Ar trebui deci găsit un sistem care să-i facă să înţeleagă răspunderea pe care o au faţă de cetăţeni? Observ o serie de schimbări instituţionale, de tipul poliţie comunitară şi altele. Dar cred că scopul trebuie să fie ca poliţia să devină destinată în primul rînd protecţiei cetăţenilor şi nu a instituţiilor sau a demnitarilor. Credeţi că e doar o problemă de organizare sau că se fac şi greşeli în selectarea sau instruirea poliţiştilor? Mi se pare că riscăm să punem o greutate mult prea mare pe umerii poliţistului obişnuit. Am văzut în ultimul timp asemenea poliţişti care, ca indivizi, aveau atitudinea oricărui poliţist dintr-o ţară civilizată. Dar cred că aceştia nu se pot opune presiunilor care vin din sistem, mai ales cînd e aşa ierarhizat. Nu le putem cere să reziste unor asemenea presiuni, mai ales într-un sistem în care comanda întîi se execută şi apoi se discută. Totuşi există destule situaţii care depind de poliţist ca individ şi în care se constată că el nu ştie cum să reacţioneze. E temător faţă de eventuala funcţie sau de relaţiile pe care le are cel pe care ar trebui să-l amendeze. E umilit într-un caz şi apoi îşi descarcă nervii la următorul. Cred că asta ţine în ultimă instanţă de aceeaşi problemă a autorităţii. E o dificultate pe care nu o au doar poliţiştii, ci o întîlnesc şi la tinerii care lucrează în companii private. Aş spune că asta ţine chiar de o istorie a naţiei, a modului în care copiii sînt crescuţi de părinţi, o istorie a modului în care ne raportăm la autoritate. Din păcate, trăim încă într-un sistem binar în care autoritatea e distribuită fie în poziţie de slugă, fie în poziţie de stăpîn. Iar oamenii care funcţionează într-un sistem nu ştiu niciodată care sînt limitele. În primul rînd, care e gradul lor de libertate, de acţiune, de exprimare. Nu ştiu niciodată unde riscă să calce pe bec şi să fie sancţionaţi, şi oamenii tind, în asemenea condiţii, mai degrabă să fie pasivi, să nu reacţioneze, decît să facă vreo greşeală. Credeţi că educaţia oamenilor, în sensul pe care l-aţi spus (ce au învăţat la un moment dat la şcoală sau de la părinţi), poate fi compensată, într-o măsură satisfăcătoare, de o instruire bună, de nişte cursuri făcute la serviciu, despre drepturile şi îndatoririle pe care le au şi, evident, de nişte reglementări cît se poate de clare? La modul teoretic şi ideal, da. La modul practic, cred că lucrurile se petrec foarte lent din punctul acesta de vedere. O evoluţie discretă pe parcursul mai multor generaţii. Pentru că oamenii care sînt în poziţia de a-i instrui sînt, la rîndul lor, produsul aceluiaşi sistem de valori, aceloraşi norme şi atitudini de viaţă. Adică jupîneala nu e cantonată nici în familie şi nici la nivelul ierarhic superior al unei instituţii. Cu ea ne-am născut, cu ea am crescut şi cu ea încă trăim. Pînă cînd excepţiile de la acest sistem vor atinge o masă critică, va mai trece timp şi nu cred că lucrurile se pot schimba peste noapte, doar prin modificarea normelor. Am auzit recent că în Bulgaria ar fi pe cale să se instituie un sistem de testare psihologică pentru poliţişti, prin care ar urma să fie pusă în evidenţă eventuala predispoziţie de a lua mită. Credeţi în valabilitatea unui asemenea test? E hazos. Sigur că psihologii, ca orice fel de profesionişti, sînt gîdilaţi în orgoliul lor, atunci cînd se creează o mitologie de felul acesta în jurul instrumentelor pe care se presupune că ei le posedă. Dar aşa ceva nu există. Problema asta mi-am pus-o chiar ieri văzînd pe stradă un individ care a încălcat dintr-odată o mulţime de reguli de circulaţie chiar în centrul Bucureştiului. Nu era nici un echipaj de poliţie în zonă. Întrebarea e în ce măsură ar putea exista nişte teste psihologice care să-i depisteze pe psihopaţii ăştia îngrozitori care ne pun, din ce în ce mai mult, pe toţi în pericol pe stradă. Concluzia este că nu există nici un instrument psihologic atît de fin încît să poată face diferenţa între o tendinţă psihopatică strunită de un eu suficient de sănătos şi posibilitatea ca această tendinţă chiar să se realizeze. Nu cred deci că se poate elabora un instrument care să măsoare sensibilitatea la mită. Pînă unde pot merge aceste teste psihologice, la ce sînt ele utile? Ele pot pune în evidenţă situaţiile flagrante, anormale, faţă de restul. Dar acest rest poate cuprinde extrem de multe cazuri în care posibilitatea derapajului este foarte mare. Nu cred că va exista vreodată un instrument psihologic care să ne permită să-i îndepărtăm dintre noi (şi nu ştiu cine am fi noi ăia bunii) pe cei răi, din toate punctele de vedere. Ca să nu mai spun că în chestiunea cu mita, pentru marea majoritate a oamenilor predispoziţia e doar o chestiune de numere. Adică depinde de cît de mare e mita. Cine nu e predispus la zece euro e poate sensibil la o sută sau la o mie. Iar dacă vorbim de cifre cu mai multe zerouri, predispoziţia creşte exponenţial. În principiu, singurul lucru care poate face diferenţa e - cred - un sistem destul de coerent, care să le dea oamenilor suficient de multă responsabilitate şi suficient de multă libertate, aşa încît ei să ştie că decizia le aparţine şi că răspund pentru ea: nici că sînt împinşi de sistem într-o anume direcţie, nici că sînt blocaţi. Cred că e mai mult o problemă de organizare decît de alegere a unor persoane (şi de unde să găsim nişte oameni atît de perfecţi!). Oamenii sînt aşa cum sînt. Important e ca sistemul (şi vorbim aici de poliţie!) să le încurajeze dimensiunea de pro-activitate faţă de cetăţean şi să nu-i împingă către latura de abuz.