Nu se poate depista predispoziţia la mită

Publicat în Dilema Veche nr. 139 din 22 Sep 2006
Dilema veche la Timpul prezent   Ce vrei să te faci cînd vei fi mare? png

Bine a spus cine a spus că puterea nelimitată corupe în mod nelimitat. Cred că aici despre asta e vorba. Despre limitele puterii cu care sînt învestiţi poliţiştii. Scandaluri cu poliţie abuzivă există peste tot. Să ne amintim de celebrele înregistrări din Los Angeles, de acum cîţiva ani, care au provocat şi răzmeriţe de stradă, sau de împuşcarea unui brazilian nevinovat în metrou, suspectat de poliţia din Londra că ar fi avut asupra lui o bombă. Dar cred că trebuie trecut aici de fenomenal, de faptul divers, şi mers către atitudinea generalizată a unui corp profesional care are menirea să insufle cetăţenilor un sentiment justificat de siguranţă. Mie mi se pare că poliţia s-a schimbat evident faţă de perioada de dinainte de 1990. Cred însă că marea dificultate de acum a poliţiştilor e că sînt parcă reîntorşi aşa, spre o atitudine dinainte de ’90. Mă refer de exemplu la situaţiile în care echipajele de poliţie par infinit mai preocupate de coloana oficială care urmează să treacă peste cîteva minute, decît de toate neregulile pe care le văd. De parcă rostul lor principal pe lumea asta ar fi să protejeze notabilităţile. Deşi teoretic, salariul le vine din taxele pe care le plătim noi, practic, cei care-i ţin pe statul de plată sînt şefii lor. Superiorul e mult mai aproape decît principiile. Ar trebui deci găsit un sistem care să-i facă să înţeleagă răspunderea pe care o au faţă de cetăţeni? Observ o serie de schimbări instituţionale, de tipul poliţie comunitară şi altele. Dar cred că scopul trebuie să fie ca poliţia să devină destinată în primul rînd protecţiei cetăţenilor şi nu a instituţiilor sau a demnitarilor. Credeţi că e doar o problemă de organizare sau că se fac şi greşeli în selectarea sau instruirea poliţiştilor? Mi se pare că riscăm să punem o greutate mult prea mare pe umerii poliţistului obişnuit. Am văzut în ultimul timp asemenea poliţişti care, ca indivizi, aveau atitudinea oricărui poliţist dintr-o ţară civilizată. Dar cred că aceştia nu se pot opune presiunilor care vin din sistem, mai ales cînd e aşa ierarhizat. Nu le putem cere să reziste unor asemenea presiuni, mai ales într-un sistem în care comanda întîi se execută şi apoi se discută. Totuşi există destule situaţii care depind de poliţist ca individ şi în care se constată că el nu ştie cum să reacţioneze. E temător faţă de eventuala funcţie sau de relaţiile pe care le are cel pe care ar trebui să-l amendeze. E umilit într-un caz şi apoi îşi descarcă nervii la următorul. Cred că asta ţine în ultimă instanţă de aceeaşi problemă a autorităţii. E o dificultate pe care nu o au doar poliţiştii, ci o întîlnesc şi la tinerii care lucrează în companii private. Aş spune că asta ţine chiar de o istorie a naţiei, a modului în care copiii sînt crescuţi de părinţi, o istorie a modului în care ne raportăm la autoritate. Din păcate, trăim încă într-un sistem binar în care autoritatea e distribuită fie în poziţie de slugă, fie în poziţie de stăpîn. Iar oamenii care funcţionează într-un sistem nu ştiu niciodată care sînt limitele. În primul rînd, care e gradul lor de libertate, de acţiune, de exprimare. Nu ştiu niciodată unde riscă să calce pe bec şi să fie sancţionaţi, şi oamenii tind, în asemenea condiţii, mai degrabă să fie pasivi, să nu reacţioneze, decît să facă vreo greşeală. Credeţi că educaţia oamenilor, în sensul pe care l-aţi spus (ce au învăţat la un moment dat la şcoală sau de la părinţi), poate fi compensată, într-o măsură satisfăcătoare, de o instruire bună, de nişte cursuri făcute la serviciu, despre drepturile şi îndatoririle pe care le au şi, evident, de nişte reglementări cît se poate de clare? La modul teoretic şi ideal, da. La modul practic, cred că lucrurile se petrec foarte lent din punctul acesta de vedere. O evoluţie discretă pe parcursul mai multor generaţii. Pentru că oamenii care sînt în poziţia de a-i instrui sînt, la rîndul lor, produsul aceluiaşi sistem de valori, aceloraşi norme şi atitudini de viaţă. Adică jupîneala nu e cantonată nici în familie şi nici la nivelul ierarhic superior al unei instituţii. Cu ea ne-am născut, cu ea am crescut şi cu ea încă trăim. Pînă cînd excepţiile de la acest sistem vor atinge o masă critică, va mai trece timp şi nu cred că lucrurile se pot schimba peste noapte, doar prin modificarea normelor. Am auzit recent că în Bulgaria ar fi pe cale să se instituie un sistem de testare psihologică pentru poliţişti, prin care ar urma să fie pusă în evidenţă eventuala predispoziţie de a lua mită. Credeţi în valabilitatea unui asemenea test? E hazos. Sigur că psihologii, ca orice fel de profesionişti, sînt gîdilaţi în orgoliul lor, atunci cînd se creează o mitologie de felul acesta în jurul instrumentelor pe care se presupune că ei le posedă. Dar aşa ceva nu există. Problema asta mi-am pus-o chiar ieri văzînd pe stradă un individ care a încălcat dintr-odată o mulţime de reguli de circulaţie chiar în centrul Bucureştiului. Nu era nici un echipaj de poliţie în zonă. Întrebarea e în ce măsură ar putea exista nişte teste psihologice care să-i depisteze pe psihopaţii ăştia îngrozitori care ne pun, din ce în ce mai mult, pe toţi în pericol pe stradă. Concluzia este că nu există nici un instrument psihologic atît de fin încît să poată face diferenţa între o tendinţă psihopatică strunită de un eu suficient de sănătos şi posibilitatea ca această tendinţă chiar să se realizeze. Nu cred deci că se poate elabora un instrument care să măsoare sensibilitatea la mită. Pînă unde pot merge aceste teste psihologice, la ce sînt ele utile? Ele pot pune în evidenţă situaţiile flagrante, anormale, faţă de restul. Dar acest rest poate cuprinde extrem de multe cazuri în care posibilitatea derapajului este foarte mare. Nu cred că va exista vreodată un instrument psihologic care să ne permită să-i îndepărtăm dintre noi (şi nu ştiu cine am fi noi ăia bunii) pe cei răi, din toate punctele de vedere. Ca să nu mai spun că în chestiunea cu mita, pentru marea majoritate a oamenilor predispoziţia e doar o chestiune de numere. Adică depinde de cît de mare e mita. Cine nu e predispus la zece euro e poate sensibil la o sută sau la o mie. Iar dacă vorbim de cifre cu mai multe zerouri, predispoziţia creşte exponenţial. În principiu, singurul lucru care poate face diferenţa e - cred - un sistem destul de coerent, care să le dea oamenilor suficient de multă responsabilitate şi suficient de multă libertate, aşa încît ei să ştie că decizia le aparţine şi că răspund pentru ea: nici că sînt împinşi de sistem într-o anume direcţie, nici că sînt blocaţi. Cred că e mai mult o problemă de organizare decît de alegere a unor persoane (şi de unde să găsim nişte oameni atît de perfecţi!). Oamenii sînt aşa cum sînt. Important e ca sistemul (şi vorbim aici de poliţie!) să le încurajeze dimensiunea de pro-activitate faţă de cetăţean şi să nu-i împingă către latura de abuz.

image png
„O vîscozitate, sau altceva analog”
Înlocuirea unei piese de schimb presupune îndeobște oprirea mașinăriei, „scoaterea din priză” a ansamblului care trebuie reparat.
p 10 jpg
Grefe, transplant, înlocuiri de organe
Dimineața, doctorii își pun repede la loc „piesele” și pleacă la drum.
p 11 jpg
Despre viața eternă. Un creier în borcan
ă mă salvez în cer? Păi, ce discutăm noi aici, domnule, neuroștiințe, filosofie, transumanism sau teologie? În halul ăsta am ajuns? Doamne ferește!
p 12 jpg
Făpturi de unică folosință
Dar pentru a fi, realmente, mai buni, trebuie să găsim ieșirea din labirint.
image png
Poema centralei
Am găsit-o aici, montată de fostul proprietar, și va împlini în curînd 22 de ani.
p 13 jos  la Prisecaru jpg
Piese de schimb
Sperăm ca prin aceste considerații elementare să vă fi trezit dorința de a afla mai multe aspecte legate de acest capitol și curiozitatea de a urmări mai îndeaproape subiectul.
p 14 jpg
(Sub)ansambluri cognitive
Omul nu mai este, poate, măsura tuturor lucrurilor.
p 16 foto C  Mierlescu credit MNLR jpg
Cu ură și abjecție
Mă amuz și eu, dar constatativ, de un alt episod, grăitor, zic eu, cît zece.
image png
Groapa, cazul și centenarul
Eugen Barbu (20 februarie 1924 – 7 septembrie 1993) este, probabil, cel mai detestabil și mai controversat scriitor român din postbelicul literar românesc.
p 10 adevarul ro jpg
Dilemele decadenței
Există aici, poate, o secretă soteriologie la confiniile cu sensibilitatea decadentă, și anume credința că printr-o înălțare estetică deasupra oricărei etici contingente.
p 11 WC jpg
„Biografia detestabilă” și „opera admirabilă”
Groapa, cîteva nuvele din Oaie și ai săi ori Prînzul de duminică, parabolele decadente Princepele și Săptămîna nebunilor sînt titluri de neocolit.
p 12 Pe stadionul Dinamo, 1969 jpg
Montaje despre un mare prozator
Din dorința de a da autenticitate însemnării, autorul s-a slujit și de propria biografie. Cititorul va fi înțeles astfel semnificația primului montaj.
p 13 Eugen Barbu, Marcela Rusu, Aurel Baranga foto Ion Cucu credit MNLR jpg
Ce trebuie să faci ca să nu mai fii citit
Nu cred că Barbu e un scriitor mare, dar Groapa rămîne un roman bun (preferata mea e scena nunții) și pînă și-n Principele sînt pagini de foarte bună literatură.
p 14 credit MNLR jpg
Cele trei „Grații” ale „Împăratului Mahalalei”
Se pune, astfel, întrebarea ce ratează și unde ratează acest scriitor: fie în proasta dozare a elementului senzațional, fie în inabila folosire a șablonului ideologic.
image png
Dalí la București
Dalí vorbește românilor pe limba lor, spunîndu‑le, totuși, o poveste pe care nu o pot auzi de la nici un alt artist.
p 11 credit ARCUB jpg
Space venus Museum jpg
Declarația de independență a imaginației
și drepturile omului la propria sa nebunie
În coșmarul unei Venus americane, din beznă apare (ticsit de umbrele uscate) vestitul taxi al lui Cristofor Columb.
p 12 credit ARCUB jpg
Gala
Numai Gala și Dalí sînt deghizați într‑o mitologie deja indestructibilă.
Charme Pendentif Avide Dollars jpg
Suprarealismul sînt eu! Avida Dollars
Materia nu poate fi spiritualizată decît dacă o torni în aur.
047 jpg
Viziunea suprarealistă a lumii
Ne aflăm pe versantul opus lucidității gîndului. Intrăm în ținutul somnului, al tainei, adică în zona de umbră a vieții.
p 14 credit ARCUB jpg
Dalí în România?
Dacă ar fi să căutăm influența lui Dalí în arta românească, este necesar ca mai întîi să înțelegem cine și ce a fost Salvador Dalí.
image png
Mințile înfierbîntate
Cu alte cuvinte, cum diferă noile forme de fanatism de cele din trecut?
p 10 adevarul ro jpg
Dragă Domnule Cioran,
Pe vremuri, m-ați fi vrut arestat; acum, trebuie să-mi acceptați o „distanță ironică de destinul nostru”. Vai, lumea merge înainte cu „semi-idealuri”!
p 11 jpg

Adevarul.ro

image
Marea provocare a noii magistrale de mare viteză. Cum s-a lucrat la tunelurile feroviare de pe valea Mureșului VIDEO
Aflată de șase ani în șantier, noua magistrală feroviară Simeria - Arad (km 614) a acumulat numeroase întârzieri. Cele mai complexe lucrări au loc pe tronsonul Gurasada - Ilteu, unde sunt săpate tuneluri pe un sector de aproape doi kilometri.
image
Orașul european care oferă recompense turiștilor, în timp ce în altele sunt împroșcați cu pistoale cu apă
Un oraș european oferă turiștilor stimulente financiare, în timp ce localnicii din Barcelona stropesc vizitatorii cu pistoale cu apă, în semn de protest față de „invazia” lor.
image
Cine este J.D. Vance, cel pe care Trump l-a ales ca vicepreședinte. L-a catalogat în trecut pe fostul președinte drept un „Hitler al Americii”
Donald Trump l-a ales ca vicepreşedinte pe senatorul din Ohio J.D. Vance, care l-a catalogat în trecut pe magnat drept ”idiot” şi ”nociv” şi un ”Hitler al Americii”.

HIstoria.ro

image
Destinul unui general uitat, în „Historia” de iulie
„Rareori un simț mai înalt al datoriei și al dreptății s-a împerecheat cu o mai desăvârșită simplicitate, cu o mai prietenească modestie,” spunea istoricul Gheorghe Brătianu despre Nicolae Dăscălescu – general decorat, apoi deținut politic și țăran sărac. Descoperiți un destin excepțional.
image
Pe vremea când nu exista cod roșu și aer condiționat: în 1911 canicula a făcut prăpad în Europa și SUA
Chiar dacă valurile de căldură devin din ce în ce mai intense și mai frecvente ca urmare a încălzirii globale, acestea nu reprezintă un fenomen nou în istorie. Un exemplu tragic este vara anului 1911, când Franța a fost lovită de un val de căldură devastator. În acea perioadă, peste 40.000 de oameni
image
De ce mergeau bogătașii ruși la Nisa?
Citirea romanului Fum, de Turgheniev, dar și reluarea prozei mele despre Rușii de la Baden Baden, au făcut să mă întreb: De ce mergeau rușii din lumea înaltă în Occident în proporție de masă? De ce nu dădeau năvală occidentalii în Rusia țaristă?