Multiplele crize alimentare se repetă la intervale din ce în ce mai mici: boala vacii nebune, infestarea cu bacteria E. Coli, contaminările cu carne de cal, scandalul aflatoxinei din lapte, depăşiri ale nivelurilor de pesticide în fructele importate din Turcia. Asociate unui sistem alimentar bazat pe producţie industrială şi pe reţele globale de achiziţie şi distribuţie, aceste crize alimentează, de fapt, frici care repun în discuţie certitudinile despre un model de producţie menit să asigure standardizare, predictibilitate şi controlul calităţii. Ameninţarea – bine instrumentalizată – a foametei globale iminente nu mai e suficientă să garanteze obedienţa consumatorilor.

Din ce în ce mai mulţi dintre aceştia au început să caute în altă parte răspunsuri la incertitudinile lor. Trasabilitatea – cunoaşterea drumului hranei de la fermă la farfurie – înseamnă şi încredere în „staţiile“ unde poposeşte produsul, de-a lungul lanţului alimentar. Garanţia trasabilităţii produselor şi siguranţa alimentară nu mai rezidă într-o etichetă cu ingrediente sau într-o farfurie de pe masa unui restaurant autorizat de Direcţia Sanitar-Veterinară.

Consumatorul îşi activează instrumente ancestrale şi se angajează într-o detectivistică senzorială: vrea să verifice cu ochii lui, să pipăie, să miroasă. Face exerciţii de descompunere şi recompunere a produselor alimentare complexe, învaţă ce întrebări trebuie să pună ca să nu fie înşelat.

De cîţiva ani buni, încrederea se construieşte la tîrgurile de producători. Confortul psihic vine din semne ale autenticităţii: clopul şi mustaţa ciobănească a brînzarului sibian, picătura de sirop de fructe prelinsă pe marginea borcanului de gem, cămaşa cadrilată, de om simplu şi cinstit, a celui de la tarabă, vreo iconiţă încadrată în decor şi, desigur, bătăturile ţărăneşti de pe mîinile care manipulează borcane şi bucăţi de brînză.

Din ce în ce mai mult însă, această muncă a consumului îşi diversifică repertoriul de posibilităţi, pînă la soluţii în care orice intermediere şi orice alt factor de decizie dispare în relaţie rămînînd doar producătorul şi consumatorul: vînzări directe, la poarta fermei, sau scheme organizate, sistematice, de distribuţie alternativă (coşuri săptămînale de legume şi alte produse ţărăneşti, pe care producătorul le livrează la un loc de întîlnire din oraş), şi chiar scheme de agricultură susţinută de comunitate. CSA – Community Supported Agriculture – este un model alimentar bazat pe contractul dintre un producător şi un grup de consumatori care acceptă să finanţeze întregul an agricol, începînd cu însămînţările, luînd în calcul şi valoarea muncii agricultorului, primind în schimb, în cote echitabile, toată producţia la care a contribuit, suportînd solidar cu producătorul hazardul natural (secetă, inundaţii). Consumatorul devine, astfel, co-producător.

Consumatorul fuge de industria alimentară nu doar înapoi la ţăran, ci, cîteodată, înapoi la familie. Refacerea gospodăriei extinse e în trend: ne redescoperim rudele de la ţară şi începem, din nou, să cărăm, de la gară sau de la autogară – ca în anii de avînt ai urbanizării –, paporniţe cu găină de curte, ouă, slănină, arsenaluri de zacuşti şi murături.

Pe Facebook se organizează grupuri de mame care pot supravieţui fără supermarket: pentru orice produs alimentar, au identificat o sursă alternativă, bine documentată: cineva ştie pe cineva care a tăiat un viţel şi îl împarte cu membrele grupului; altcineva ştie o sursă de încredere pentru lapte proaspăt de capră; o altă membră a grupului livrează zilnic pîine făcută de ea în casă – se ştie din ce fel de făină şi dacă e dospită cu drojdie sau cu maia. Cîteva dintre ele produc şi împart maia. Se împărtăşesc reţete de îngheţată făcută în casă, pe bază de smîntînă, chipsuri sănătoase, ciocolată. Dorinţa de autonomie, empowerment şi certitudini mobilizează energii nebănuite.

În alt grup, există o bază de date naţională, cu binevoitori care cresc şi distribuie ciuperci de chefir. Nişte mici producători – dintr-un sat de pe lîngă Sighişoara – au magazin online, prin care vînd zacuscă şi gem de casă. Vrei busuioc sau rozmarin la ghiveci? Te poţi întîlni cu producătorul la o staţie de metrou.

Un antreprenor din Pantelimon întreţine un fel de grădină zoo cu animale domestice, destinată vizitelor copiilor „de oraş“: o rezervare pentru vizită e o aventură comparabilă cu rezervarea unui restaurant de nunţi. Fundaţia Ecoruralis din Cluj coordonează cu succes un proiect de voluntariat la ferme organice: 38 de mici gospodării din România primesc anual sute de voluntari dornici să dea o vacanţă all-inclusive pentru o cură de muncă fizică cu pămînt, buruieni, bălegar şi compost, precum şi hrană proaspătă, gătită din ce culeg, mulg sau recoltează cu mîinile lor. Întîlniri pentru schimburi de seminţe tradiţionale au loc chiar lîngă gardul Ministerului Agriculturii. Un workshop de altoire a pomilor, cursuri de permacultură – sînt toate la un click distanţă. Promisiunea unui ceaun cu supă consistentă şi fierbinte, făcută pe loc, adună în fiecare miercuri noapte cîţiva zeci de clubberi bucureşteni, în subsolul unei case vechi.

Aceştia sînt noii consumatori. Fie că sînt militanţi şi angajaţi politic, fie că sînt privaţi şi se concentrează pe construirea unor „cazemate“ alimentare personale, unde să se afle la adăpost de riscuri alimentare, cu toţii ştiu mai multe decît ar vrea industria alimentară, au depăşit admiraţia pentru progresul tehnologic indicat de viaţa de raft, de pungile vidate şi de ambalajul de tip tetrapak, şi au început să (re)valorizeze ţăranul ca producător de hrană.

Consumatorilor cu acest profil le corespunde un producător pe măsură. Noii ţărani sînt cei care – prin diverse concursuri de împrejurări – au devenit voci locale angajate politic, care articulează discursuri complexe despre programe şi politici agricole şi alimentare. Aceste voci ţărăneşti pot articula un discurs critic sau se pot racorda la ideologii globale pe care le pot localiza, beneficiind de regulă de pîrghii instituţionale care le permit accesul la masa dezbaterilor. Mişcarea Via Campesina şi reţeaua ARC2020, organizaţii autohtone precum Ecoruralis de la Cluj sau Fundaţia Adept de la Saschiz – mobilizează de mulţi ani aceste energii.

Morţii ţăranului, anunţate de Vintilă Mihăilescu înainte de aderare, i se opune, timid, o mînă de oameni dintr-o nouă generaţie de ţărani (cărora mulţi preferă să le aplice ştampila de „mici fermieri“), care ştiu să apere de invalidare ideea de agricultură de semi-subzistenţă, la scară mică, luptînd tocmai din interiorul sistemului agricol european care îi împinge la periferie: participare la consultările despre reforma Politicii Agricole Comune, luări de cuvînt în Parlamentul European, marşuri la Comisie, schimburi de experienţă cu „omologi“ europeni.

În cazul acestor cîţiva ţărani autoasumaţi, în proximitatea cărora am avut ocazia să mă aflu, deciziile „antreprenoriale“ despre dimensiunea exploataţiei agricole şi volumul de producţie alimentară sînt transferate în plan moral: simţul măsurii, al cumpătării, valorizarea controlului pe care ţi-l dă producţia de tip artizanal şi aspiraţia la o bucată de pămînt care să poată fi lucrată cu capacităţile proprii – sînt chiar argumente din repertoriul de atribute ţărăneşti vehiculate de imaginarul intelectual. Poate cei care îl caută dramatic pe „ţăranul român“ îşi pot opri căutările, odată cu identificarea acestor personaje care se opun „ţărăneşte“ tendinţelor industrializării agricole: comasarea pămînturilor, rentabilitate, mecanizare, eficienţă.

Faptul că racordarea lor la modele globalizate de producţie şi distribuţie alternativă (scheme de coşuri de produse, agricultură ecologică, voluntariat la fermă) este mediată de o serie de brokeri culturali – e un fapt necesar, pentru că, astfel, aceşti noi ţărani pot deveni răspunsul la căutările consumatorilor descrişi mai sus. Graniţele culturale fiind estompate, un dialog inteligibil poate (re)începe, cu tot mai multe instanţe de schimb de roluri, în care consumatorii devin, şi ei, puţin producători, şi cu tot mai multe poveşti în care ocuparea în agricultură nu este un semn al naufragiului personal, ci o vocaţie şi un stil de viaţă.

Monica Stroe este antropolog. Predă antropologia alimentaţiei la SNSPA Bucureşti şi la Fundaţia „Calea Victoriei“.

Foto: L. Muntean