Nu există control din afara sistemului

Publicat în Dilema Veche nr. 139 din 22 Sep 2006
Dilema veche la Timpul prezent   Ce vrei să te faci cînd vei fi mare? png

În 2002, s-a obţinut în sfîrşit demilitarizarea poliţiei, o chestiune cerută cu insistenţă, ani de-a rîndul, de către societătatea civilă din România. Demilitarizarea ar fi trebuit, aşa cum doream noi, să aibă drept primă şi cea mai importantă consecinţă, schimbarea atitudinii poliţiştilor şi a relaţiei dintre poliţişti şi persoanele fizice. Din păcate, acest lucru nu prea s-a întîmplat sau nu prea se vede în momentul de faţă. Ideea era a unei relaţii normale între poliţist şi cetăţeni, nu cea de teamă, care duce pînă la urmă la o retragere, la o reacţie aproape de apărare din partea persoanelor. În al doilea rînd, demilitarizarea, în viziunea noastră, trebuia să aibă drept consecinţă o reglementare a investigaţiilor eventualelor abuzuri ale poliţiei. Pentru că, pînă în 2002, eventualele abuzuri erau investigate de parchetul militar, pentru că poliţiştii erau militari şi exista suspiciunea unei acoperiri a acestor abuzuri. Exista un fel de solidaritate de breaslă, de castă? Exact. Prin demilitarizare, procurorii civili anchetează abuzurile. Nu s-au făcut nici aici mari progrese. Se pare că există încă un fel de reţinere faţă de autoritatea poliţienească. Totuşi, au mai început să apară trimiteri în judecată, au fost cazuri de acest fel, dar rar şi, în orice caz, nu aşa cum era de aşteptat. Eforturile din ţară şi din afară au început să-şi arate nişte roade la nivel de conducere în minister şi în poliţie. La nivelele de sus a început să se admită ideea că poliţia nu poate fi în afara oricărui control şi că nu trebuie să beneficieze de imunitate. Rezultatul este că însăşi poliţia, cu o promptitudine pe care nu o ştiam în urmă cu un an sau doi, a declanşat propriile anchete la abuzuri, săvîrşite de propriii angajaţi. Pot să dau drept exemplu cazul de anul trecut de la Constanţa, în care nişte poliţişti care au bătut un om care a şi murit, au fost anchetaţi, şi unul sau doi dintre ei au fost chiar scoşi din poliţie. E adevărat, nu ştim care e situaţia lor penală, dacă au fost trimişi sau nu în judecată. Vorbim şi de cazul recent de la Reghin în care văd că imediat s-a declanşat ancheta în cadrul poliţiei. Rămîne să vedem şi care sînt sancţiunile şi mai ales dacă se iau şi măsuri de ordin mai general. Şi aici am în vedere, în primul rînd, o mai strictă reglementare a uzului de armă. Se spune, printre altele, că se face uz de armă numai dacă viaţa cuiva e în pericol şi asta e corect, dar aceasta trebuie să fie unica situaţie în care se poate folosi arma. Apoi, trebuie să se vadă aici dacă a fost vorba de un pericol real pentru poliţişti şi atunci trebuie cercetat şi care le e profesionalismul, de ce au ajuns într-un aşa pericol, de ce nu l-au putut evita. Şi trebuie văzută şi proporţionalitatea. Adică de cercetat echivalenţa dintre eventuala armă, cu care au fost atacaţi poliţiştii, şi cea de foc, cu care au răspuns şi care are efectele pe care le ştim. Aici apare ideea proporţionalităţii intervenţiei şi se pare că la Reghin a fost vorba de o folosire excesivă a forţei. Aţi constatat un gen de abuzuri tipice din partea poliţiştilor? Acum cîţiva ani puteam să vorbim despre metode brutale de interogare a suspecţilor, scopul fiind să-i facă să recunoască. Fie cazurile de acest gen s-au rărit, fie ele nu mai ajung la cunoştinţa publicului. Vă pot spune că APADOR-CH a reluat, după o pauză de mai mulţi ani, vizitele în aresturile secţiilor de poliţie. Pot să vă spun că ceva a început să se mişte. Nu e încă bine, dar parcă sînt condiţii mai acceptabile decît în perioada în care am mai făcut asemenea vizite, în anii ’97-’98. Totuşi, încă e vorba de condiţii proaste, din ce am văzut. Adică unele condiţii duc la umilirea şi desfiinţarea psihică a deţinuţilor. La Slobozia, de exemplu, nu au nici un fel de facilităţi igienice în camere şi de fiecare dată cînd vor să meargă la baie trebuie să apeleze la bunăvoinţa supraveghetorului, ceea ce pune o serie de probleme. Iar după ora zece nu-i mai scoate nimeni la baie, iar în camere au cel mult nişte sticle goale în care să-şi facă nevoile. Aresturile din Bucureşti sînt toate la subsol şi vă rog să credeţi că e extrem de obositor să stai 24 de ore din 24 numai cu lumină electrică. Un lucru comun care, după ştiinţa mea, e în toate aresturile, e nerespectarea unei condiţii esenţiale, şi anume a confidenţialităţii discuţiei dintre deţinut şi avocat. Locul unde se desfăşoară asemenea discuţii sînt extrem de strîmte şi discuţia se face totdeauna sub supravegherea unui poliţist. Deci o persoană suspectă nu-şi poate face apărarea în condiţii cît de cît acceptabile. Poliţia invocă necesitatea siguranţei acestor întrevederi? Se invocă nenumărate pretexte şi mai ales prevenirea unor eventuale schimburi de acte sau obiecte între avocat şi deţinut, ceea ce e ridicol pentru că, pe de-o parte, deţinutul e percheziţionat din nou, la reintroducerea lui în celulă, iar pe de altă parte, prezumţia că avocatul se poate preta la ceva ilegal e inacceptabilă. Noi insistăm că se poate accepta o supraveghere vizuală de la distanţă, adică poliţistul să vadă ce se întîmplă, dar nu să şi audă. Problema se pune şi în privinţa convorbirilor telefonice pe care deţinuţii au dreptul să le dea din arest. Corespondenţa e în principiu secretă, dar destinatarul e totdeauna cunoscut. Cei care îşi apelează rude, prieteni sau avocaţi, din arest (telefonic sau prin scrisori), sînt obligaţi să completeze nişte fişe care se transmit procurorului de caz. Acesta ştie totdeauna cît a durat o convorbire şi cu cine a vorbit sau cui a scris deţinutul, pe timpul cît a stat în arest. În plus, telefoanele publice sînt într-o cameră cu supraveghetor şi n-au mai mult de 18 m2 deci acesta, şi dacă nu vrea, tot aude ce vorbeşte deţinutul. Reîntorcîndu-ne la poliţie în general, ce ar trebui făcut pentru normalizarea tuturor lucrurilor de care aţi pomenit? E nevoie de schimbarea legilor, de un alt mod de instruire a poliţiştilor sau de selectarea lor? De toate la un loc. În plus, ar fi nevoie de o reverificare periodică a poliţiştilor sub toate aspectele, inclusiv din punct de vedere fizic. Dar pe lîngă toate astea, e nevoie de existenţa reală şi eficientă a unui control din afara sistemului. Asta s-a încercat prin înfiinţarea a ceea ce se cheamă Autoritatea Teritorială de Ordine Publică, formată din consilieri judeţeni, persoane care reprezintă (nu se ştie cum) comunitatea, cîţiva specialişti şi, culmea, chiar şeful poliţiei judeţene, şeful sindicatului poliţiştilor sau chiar şi şefii jandarmilor sau ai gardienilor publici, deveniţi poliţie comunitară. Cu alte cuvinte, se verifică singuri. Exact. Cei care reprezintă poliţia sau jandarmeria nu au ce căuta într-un astfel de organism de monitorizare. Dar, în primul rînd, pentru a fi eficient, un asemenea organism ar trebui să aibă şi putere de decizie. Ei dau însă doar un aviz consultativ. Prin urmare, ceea ce spun ei poate fi sau nu luat în considerare de poliţia judeţeană. Deci, în continuare, controlul din afara sistemului nu funcţionează, avem un sistem închis care se autocontrolează. A apărut vreo schimbare de cînd s-a înfiinţat poliţia comunitară? E vreo diferenţă între aceasta şi cealaltă? Aici este şi pentru mine un mare semn de întrebare. Deocamdată nu mi-e clar nici cu ce se ocupă poliţia comunitară. Ştiu doar că poliţiştii comunitari sînt subordonaţi direct primăriei care-i selectează şi îi plăteşte. E un paralelism cu cealaltă poliţie, o situaţie care poate încuraja pe toată lumea să nu facă nimic sau se pot dubla într-o acţiune şi să iasă ceva de genul unei situaţii petrecute în urmă cu două săptămîni în care doi tineri au fost bătuţi de nişte poliţişti comunitari. Trebuie să vedem acum care poliţie trebuia de fapt să facă acea investigaţie şi ce măsuri a luat primăria împotriva respectivilor poliţişti comunitari.

Scriitorii, rudele mele maghiare jpeg
Nu mai citiți nimic!
Noua lege a Educației face cititul opțional, un prim pas înainte de a scoate cu totul educația din școală. În locul reformei, s-a ales abandonul.
3251104421 3a5f60ad8c k jpg
„Porții mici și gustoase”
Oamenii vor continua să citească, dar acea lume veche a dispărut. Hîrtia – dispare. Știrile – dispar.
CeMaFac ro, #TuCeFaciAcum?, taxiuri gratuite jpeg
Ce citesc tinerii adulți între BookTok și wattpad
Știm ce se citește, ce se caută, ce așteptări au și ne-am însușit și un limbaj specific.
p 1 jpg
Liste alternative
Mulți citesc literatura străină în original, în special în limba engleză, chiar și atunci cînd au la dispoziție traducerile românești.
p 12 jpg
Alfabetul imaginilor pentru cultura din spatele blocului
Sînt picături într-un ocean, sticle cu răvașe aruncate-n mare.
p 13 jpg
Gîndirea critică morală și alte fantezii de deșteptat copiii
Cum educăm, cum ne autoeducăm și cum ne lăsăm astăzi educați pentru a ne forma abilitățile morale de mîine?
p 14 jpg
Lecturi alternative din romanul românesc modern
Care ar trebui să fie scopul acestor lecturi formatoare? Să creeze oameni care să funcționeze moral?
Mîntuirea biogeografică jpeg
În capul mesei și în băncile dintîi
Ambiția pare să fie una dintre cele mai dilematice și contrariante trăsături de caracter.
p 10 sus jpg
Jocuri şi poturi ale ambiţiei
Ambiţia devine o poftă de mărire şi faimă pe care nimic nu ar putea-o vreodată ostoi.
Silk route jpg
Ambîț strategic Made in China
Supremația Chinei este pe cît de „inevitabilă“, pe atît de „naturală“.
p 12 jpg
De-a dreapta și de-a stînga ambiției: a plăcea oamenilor sau lui Dumnezeu?
Adevăratul creștin este un străin pentru această lume, adevărata lui țintă fiind viața cerească.
p 10 jos jpg
Scurte considerații psihologice despre ambiția la români
Ambiția nu este pozitivă (bună/funcțională) sau negativă (rea/disfuncțională).
p 1 jpg
Radio Itsy-Ambitsy
„Dacă eu n-am putut, măcar tu să poţi. Răzbună-mă, copile, şi o să fiu fericit. O să pot închide ochii cu inima împăcată.”
p 14 WC jpg
Ieșirea din „Machu Kitschu” / (Supra-)realism socialist
Replica din Bucureşti, realizată în 1951, deşi se aseamănă izbitor ca planimetrie şi tipologie a decoraţiei cu cele de la Moscova, este semnificativ mai joasă decît acestea.
Alegeri fără zvîc  Pariem? jpeg
p 10 Ion D  Sirbu jpg
Amicul Dexter & amicul Sinister
Văd în Ion D. Sîrbu un fel de „ambasador” necesar acelora dintre noi care au obosit să tot empatizeze cu colaboratorii Securității.
p 11 J  Habermas WC jpg
Între think-tank și Denk-Panzer: intelectualul german
Sincronizarea limbajului educațional cu îmbogățirea limbajului specializat este imposibilă.
p 12 sus WC jpg
Turma minților independente
Multe se iartă în America. Mai multe decît în Europa.
p 23 jos jpg
Rusia și cultura ei (neo)imperială sau despre cum se autoîndeplinesc profețiile politice
În realitate, nimeni nu-i pune la colț pe clasicii ruși, fie ei scriitori, compozitori sau poeți.
p 22 jos jpg
Ecou (nu prea) îndepărtat. Intelectualii și puterea la 1996
Ar fi util cititorului dilematic de azi să vadă cum gîndeau acest subiect, acum aproape 30 de ani, stîrniți de revista noastră, trei intelectuali români majori: Ștefan Augustin Doinaș, Livius Ciocârlie și Ion Vianu.
E cool să postești jpeg
Un examen de conștiință
MeToo poate însemna mai mult decît mediatizare, scandal, procese: poate fi un real examen de conștiință.
p 10 sus Alyssa Milano WC jpg
MeToo, scurt istoric
Incriminarea hărțuirii sexuale nu a început cu mișcarea MeToo, iar cazul Weinstein nu a fost primul.
p 11 jpg jpg
De ce stîrnește abuzul sexual atîtea reacții contradictorii?
Reacția la trauma sexuală este una socială, cu rădăcini și ramificații profunde.
p,12 jpg
#MeToo, din nou. Tot despre putere, recunoaștere, dar și hermeneutică
Încercările de delegitimare a mișcării #MeToo înseamnă și o lipsă de recunoaștere a victimelor abuzurilor sexuale și conferă putere abuzatorilor.

HIstoria.ro

image
Războiul Troian, între mit și realitate. A existat cu adevărat?
Conform legendei, Troia a fost asediată timp de zece ani și apoi cucerită de grecii regelui Agamemnon. Motivul izbucnirii Războiului Troiei ar fi fost, conform „Iliadei”, răpirea Elenei, cunoscută drept frumoasa Elena, Elena din Argos sau Elena a Spartei, fata lui Zeus și a Ledei.
image
Şiretlicurile lui Vlad Țepeș: Începutul războiului cu otomanii
În 1460, câțiva dintre boierii nemulțumiți de Vlad Țepeș au sosit la Curtea lui Mahomed al II-lea și i-au prezentat situația din Valahia și probabil unele povești exagerate de-ale lor. Chemat imediat la Edirne/Adrianopol pentru a duce tributul și 500 de băieți, Vlad a trimis vorbă sultanului...
image
Dacia romană, o provincie puternic militarizată
Distribuţia armatei în interiorul teritoriului provinciei Dacia a servit scopului strategic principal al acestei provincii, şi anume de a separa şi supraveghea neamuri „barbare” care erau potenţial periculoase, în special dacă se aliau între ele contra Romei, cum au fost în special sarmaţii iazigi.