Nu am încredere în generația mea de politicieni

Nu m-aş putea raporta la acest subiect altfel decît personal şi de la bun început vă voi povesti o experienţă proprie. Am 31 de ani, adică fac parte din generaţia la care se referă acest număr al Dilemei vechi. Acum zece ani am intrat din convingere într-un partid, iar pe atunci îmi doream ca pe la 30 de ani să fiu un politician onorabil şi de succes. Nu s-a întîmplat aşa, nu am ajuns politician, dar o bună parte dintre colegii mei de atunci de la "tineret" au ajuns între timp miniştri, parlamentari şi chiar europarlamentari. Fac parte din generaţia care s-a format în perioada de după Revoluţie, din anii ’90, şi căreia i se repeta pe atunci în mod obsesiv că reprezintă viitorul, că noi vom aduce schimbarea, şi asta pentru că eram primii formaţi în perioada de după comunism. Am intrat deci în politică, unde după o perioadă de acomodare, mi-am dat repede seama că nu o să schimbăm nimic nici eu şi nici unul dintre colegii mei de generaţie, pe care aveam să-i cunosc acolo. Nu spun aici că strugurii sînt acri, dar un tînăr venit de capul lui la un partid nu prea poate face mare lucru nici măcar după mult timp. Un partid, mai mult decît o organizaţie oarecare, are deja nişte valori şi nişte comportamente pe care le impune imperativ celor nou-veniţi. Iar practicile curente erau deja pervertite acolo. Imoralitatea, mijloacele folosite în lupta internă pentru putere, lipsa unor mecanisme meritocratice de promovare coroborate cu o competiţie găunoasă între membrii aceleiaşi organizaţii, între organizaţiile aceluiaşi partid, cu alte partide, nu au cum să nu-i formeze într-o logică de haită pe tinerii care rezistă o perioadă mai lungă de timp în partide. Nu neg importanţa unei ucenicii în politică sau rolul pe care îl poate avea o astfel de călire în lupta electorală internă. Cu toate acestea, am mari rezerve în ceea ce-i priveşte pe colegii mei de generaţie, a căror singură educaţie s-a rezumat la şcolile de vară ale partidului şi care şi-au demarat şi pus afacerile pe picioare prin contracte cu statul, şi nu prin performanţă pe piaţa liberă. Astfel de oameni cu merite şi competenţe nu foarte clare, propulsaţi de cîte un potentat (poate local sau din fruntea statului) sau altul s-au trezit miniştri, parlamentari şi lideri în instituţiile statului şi în mandatul trecut, şi în acesta. Chiuariu, Adomniţei, Udrea sînt doar cîteva dintre numele ce nu pot fi disociate de potentaţii la care făceam referire mai sus. Din păcate, realizările lor nu-i prea recomandă pe politicienii din generaţia mea. S-au grăbit, s-au crezut mai buni decît sînt, iar acum au compromis într-o bună măsură ideea generoasă că tinerii pot face faţă cu bine în poziţiile-cheie din ţara asta. Dar să nu fiu înţeles greşit: problema nu vine de la tineri, nu sînt ei cauza, ci partidele care reuşesc cea mai performantă contraselecţie pe care o pot realiza. Partidele sînt mecanismul prin care oamenii se asociază, se întrec şi cîştigă puterea politică. Dar aşa cum sînt ele astăzi, nereformate, "ieşirile" lor în termeni de resurse umane sînt cu precădere "mitocanii şi învîrtiţii" " după cum îi numea Octavian Paler pe politicienii noştri. Ceva se întîmplă acolo în procesul de selecţie care ar trebui să ofere ţării şi Europei oameni pregătiţi, acceptabili din punctul de vedere al integrităţii morale, capabili să fie o forţă modernizatoare, şi nu invers. Nu am încredere în generaţia mea de politicieni, nu pentru că nu ar fi capabili, ci pentru că au fost formaţi de o generaţie de politicieni comunişti şi securişti de la începutul anilor ’90, care i-au învăţat cum să cîştige puterea nu prin muncă, merite oneste şi onestitate, ci prin a se asocia şi a-i elimina pe cei merituoşi din organizaţiile lor de bază, tocmai pentru ca în timp să nu aibă concurenţă. La mai bine de zece ani de cînd nu am mai trecut pragul unui partid politic în calitate de membru, am stat de vorbă cu o tînără care este într-un partid politic aflat la guvernare şi " aşa cum mă aşteptam " lucrurile stau cam la fel în viaţa de partid: înainte de alegeri politicienii potentaţi financiar înscriu masiv ca membri studenţi şi cetăţeni pentru a-i vota în detrimentul celor muncitori şi competenţi, trădările şi şantajul sînt la ordinea zilei, la fel ca şi inducerea în eroare şi promisiunile neonorate. Tinerii care rămîn, cei care rezistă, devin protejaţii celor cu bani şi influenţă şi, dacă partidul lor cîştigă alegerile, au şanse la poziţii extrem de înalte în ierarhia statului. Partidele politice se numără printre cele mai nereformate instituţii pe care le avem. Politicienii tineri proveniţi din pepiniera proprie, impregnaţi cu valori anacronice şi comportamente dintr-o perioadă pe care ne-o dorim trecută, nu pot gîndi democratic, ci doar pot mima discursul democratic. Dar ei sînt elitele noastre, în sens sociologic. Alternativa pe care o au partidele este aceea de a atrage tineri care s-au remarcat deja în alte sectoare ale societăţii (neguvernamental, universitar, afaceri) şi de a le solicita competenţele şi în special imaginea, atunci cînd sînt la guvernare. Este cazul ministrului Culturii, tînărul Theodor Paleologu. De aici se mai desprinde o categorie specială: tinerii falsă-portavoce a societăţii civile care servesc o perioadă partidele, tocmai în speranţa că vor fi recompensaţi la un moment dat cu o funcţie bună. T. Ungureanu şi C. Preda sînt sau au fost deja nominalizaţi în diferite funcţii sau pe locuri eligibile pentru europarlamentare. Ei nu pot fi bănuiţi de incompetenţă sau de lipsă de merite, dar nici credibilitate nu mai au acum, după ce au acceptat recompensele partidelor pe care le-au servit din postura de "independenţi". Se menţine tendinţa, de cîţiva ani încoace, de a promova în poziţiile de top ale statului tineri cărora nu li se pot reproşa multe, vîrsta în sine şi lipsa experienţei neputînd fi motive de reproş. Un exemplu elocvent este preşedinta Camerei Deputaţilor, Roberta Alma Anastase, care urmează unui alt preşedinte al Camerei, crescut şi format în organizaţiile de tineret, liberalul Bogdan Olteanu. În cazul acestora, evidentă este dependenţa de alte personalităţi de prim rang, preşedintele României, respectiv fostul premier. Se concentrează astfel puterea, prin asemenea sisteme de dependenţe, în jurul unor poli ce controlează o arie mai largă de instituţii şi instrumente politice. Nu vreau să fiu un disident al generaţiei mele, cu atît mai mult cu cît sînt conştient că este o generaţie valoroasă, cu mulţi oameni formaţi după comunism, cu nişte valori frumoase şi sănătoase şi care au muncit mult şi au avut succes. Doar că pe aceştia nu-i prea găsim în politică.