Nostalgii alimentare

Alin SAVU
Publicat în Dilema Veche nr. 665 din 17-23 noiembrie 2016
Nostalgii alimentare jpeg

Textul de faţă are la bază o cercetare mai amplă (şi mai conceptual-teoretică) a cărei ţintă a fost aceea de a deconstrui mitul „nostalgiei pentru comunism“ prin realizarea unei etnografii a nostalgiei pentru alimentaţia perioadei. În cadrul interviurilor cu subiecţii am încercat să urmăresc cinci elemente centrale: 1) obiectul nostalgiei alimentare (fel de mîncare, instrument, ingredient, bucătar/bucătăreasă etc.); 2) sursa/sursele de alimentaţie – gospodărie, magazin; 3) momente speciale – mîncăruri speciale (incluzînd şi cazul lipsei mîncării); 4) bucătăria pierdută? („Dacă ţi-e dor de un anumit fel de mîncare, înseamnă că nu-l mai găteşti? De ce?“). Culegerea datelor s-a desfăşurat în perioada ianua­rie fe­bruarie 2014 în oraşul Topoloveni şi în comuna Călineşti, judeţul Argeş, pe un eşantion relativ redus de bărbaţi şi femei cu vîrsta între 36 şi 86 de ani. 

Care e pînă la urmă „obiectul“ nostalgiilor alimentare? Sistematizînd rezultatele interviurilor, am încercat să detaliez cel puţin patru dimensiuni: simţuri şi sinestezii, aspectele culturii materiale alimentare, conotaţiile familiei şi ale comunităţii şi bunăstarea înţeleasă mai ales calitativ, din perspectiva ecologiei şi a stilului de viaţă.

Pe de-o parte, interviurile disecă nostalgia alimentară a trecutului comunist într-un dor pentru „gusturile, aromele de atunci“, mirosuri şi culori vivide care par de nereprodus („oţetul ăla era aşa rozaliu şi cu ceapa albă“). Pe de altă parte, vorbim de alimente care adaugă acestor memorii afective personale şi o notă de generalizare, legîndu-le de percepţia realităţilor politice şi sociale ale perioadei: „Parizerul! Asta era mîncarea muncitorului care pleca la lucru“ sau „Mă descurcam că aveam pile şi luam pe sub mînă aproape tot ce-mi trebuia“. De altfel, parizerul şi, în special, cîrnaţii ori salamul sînt o apariţie recurentă mai ales în rîndul respondenţilor bărbaţi, justificările fiind însă legate nu neapărat de politic, ci de o calitate anume a produsului: cîrnaţii „erau mai zemoşi“, iar cei Trandafir erau „din carne tocată cu cuţitul, nu la maşină“, iar parizerul… „păi, ce parizer era atunci, nu vopsiturile de azi!“. Parizerul este asociat cu statutul cetăţeanului muncitor, unul din elementele definitorii ale conduitei omului nou. Iar locul de muncă, deplîns ca parte din siguranţa zilei de mîine şi din programul de protecţie socială a sistemului politic socialist (IRES, Românii și nostalgia comunismului, 21-13 iulie 2010), este una din pierderile majore suferite în prezent (în mare parte şi din cauza crizei economice) folosite şi ca termen de comparaţie între cele două perioade despărţite de momentul ’89.

Dacă bărbatul este cel care în mod tradiţional se ocupă de vînat, carne şi… parizer, în descrierile femeilor predomină mîncarea gătită, accentul căzînd mai mult pe procesul gătirii decît pe mîncatul în sine. Detaliile abundă, narativul preparării turtei într-o „gleajă de dovleac“ şi aşezarea ei „pe frunze de nuc în cuptor“ reconstruind o imagine a trecutului care nu reînvie doar senzaţii tactile şi olfactive („Ce frumos mirosea cînd o băgam la cuptor!“), ci şi un întreg inventar de ingrediente şi cultură materială care nu doar ne oferă indicii privind statutul femeii în perioada comunistă, ci se conturează şi ca un reper în istoria socială şi evoluţia gospodăriei româneşti. Discuţia se construieşte treptat în jurul unor instrumente altădată omniprezente, precum tuciul sau cratiţa de fontă. Nemulţumirea e legată în general de înlocuirea unor materiale precum ceramica sau lutul ars cu vase din metal sau plastic. De asemenea, evoluţia instituţiilor aferente bucătăriei (dar şi gospodăriei) pare să fi dus la pierderea legăturii cu mîncarea: „nici moara nu mai macină la fel; în loc să se ţină mămăliga, iese un terci care atîrnă“.

Un alt exemplu de evoluţie a culturii materiale, percepută acum negativ în lumina nostalgică, este dotarea bucătăriei cu aragaz în locul sobei cu lemne (în cazul gospodăriilor rurale), care a produs o schimbare majoră nu doar în ceea ce priveşte gustul sau reţeta mîncării, ci şi în practicile şi timpul petrecut de bucătar/bucătăreasă gătind: „Iese altfel mîncarea la foc de lemne“.

În strînsă legătură este şi sursa de energie care face din ingrediente o mîncare – focul, un liant al grupului, al comunităţii pregătind nu numai mîncarea, ci şi legăturile, relaţiile, experienţele interumane continuate la masă. Focul prilejuieşte naraţiunea, transmiterea de cunoştinţe (poate chiar reţete), norme: „La foc, afară, pe pirostrii, e altceva! Îmi plăcea să stau la foc cînd făceau ţuica. Ne strîngeam mulţi, stăteam la poveşti.“ Cineva explică faptul că „la pomana porcului se cunoşteau toate rudele“, mîncarea fiind în sine un eveniment special şi un prilej de comuniune care pare să-şi fi pierdut din însemnătate.

Recurenţa bunăstării în rememorările nostalgice se concretizează în diferite forme. Penuria ingredientelor standard a dus la (re)descoperirea unor reţete specifice prin aromele lor: „Nici nu aveam ulei, se găsea greu – la fasole puneam nucă, o pisam ca să iasă uleiul şi o puneam în fiertură. Doamne, şi ce bună era!“ Pare să fie evocată o armonie între om şi natură, care îi oferă posibilităţi nemărginite dacă e chibzuit. Dincolo de romanţare, se observă accentul pe folosirea sustenabilă a resurselor: „Mîncam ceapă cu oţet de prune; oţetul ăsta de casă îl făceam din apa care rămînea de la opăritul prunelor cînd le uscam pentru iarnă, prune grase, ultimele care se făceau. Le opăream, uneori şi cu pere, apoi lăsam sucul ăsta undeva la soare, la căldură, să fiarbă şi cînd îl luam era acru. Ne clăteam şi pe cap cu el.“ Multe poveşti converg spre concluzia sănătăţii („Nu auzeam de atîtea boli“) legată intim de colaborarea om-mediu: „Parcă nu ne păsa atît de mult de mîncare. Adică, ştii cum e vorba aia: mănînci ca să trăieşti, nu trăieşti ca să mănînci. Nu ştiu, aveam cîteva reguli, obiceiuri simple, mai ţineam post şi cam asta era.“

Consumul de dragul consumului (sau al profitului), o ofertă aproape interminabilă, dar foarte omogenă a pieţei globale, lipsa unei conexiuni cu ciclurile naturale, toate duc la ceea ce Claude Fischler numeşte gastro-anomie, o dezintegrare a pattern-urilor socio-culturale care ghidau alimentaţia („Food habits, social change and the nature/culture dilemma“, Social Science Information, 1980). În completare, Michel Pollan atrage atenţia asupra faptului că un proces atît de natural şi aproape instinctual precum mîncatul a devenit atît de complicat şi de labirintic încît ne derutează complet (In Defense of Food: An Eater’s Manifesto, Penguin Press, 2008). În aceeaşi direcţie par să se îndrepte şi concluziile subiecţilor intervievaţi – naturalul, sănătosul, gustosul nu sînt nici pe departe trăsături ale regimului socialist, ci caracteristici ale unui stil de viaţă mai simplu (simplificat şi esenţializat desigur şi prin filtrul memoriei), mai coerent şi mai integrat în mediul înconjurător.

Deşi de multe ori nostalgia e aproape sinonimă cu ireversibilul, soluţii par să existe pentru reconstruirea acelei bucătării trecute – poţi alege să mănînci/găteşti/cumperi măcar o parte din meniul de altădată, însă problema vine din aceeaşi calitate a mîncării, care o ajută să amintească de un anumit timp şi spaţiu, de un anume simţ al comunităţii şi al familiei. Altfel spus, mîncarea de atunci nu mai e compatibilă cu lumea de acum: „Nu mai am timp să stau toată ziua după o oală de fasole să fiarbă. E şi comoditate, dar acum lucrez.“ Altcineva subliniază faptul că şi gusturile, şi preferinţele personale evoluează odată cu înaintarea în vîrstă şi deci cu procesul continuu de socializare (prin consum): „Cînd eram mic mîncam untură pe pîine, furam din cămară, dar dacă-mi dai acuma cred că aş vomita“. Astfel, se conturează un paradox al nostalgiei alimentare, care evocă momente savurate cu drag, pasiune, poftă, dar care nu-şi mai găsesc un loc în viaţa cotidiană decît ca amintiri deopotrivă elogiate şi criticate.

Ca o concluzie, în ceea ce priveşte nostalgia pentru comunism exprimată prin mîncare, nu penuria este rememorată cu drag, ci alternativele, soluţiile găsite în aceste situaţii. Pe de altă parte, parizerul, un produs procesat (deci exterior gospodăriei), este destul de puternic asociat cu statutul muncitorului, făcînd deci trimitere la politicile socialiste privind protecţia socială mult deplînsă în acest context al „flexibilizării pieţei“. Cu toate acestea, balanţa a părut să fie clar înclinată către un echilibru pierdut atît la nivel individual, cît şi în interacţiunile sociale şi cu mediul înconjurător. Acestea nu sînt conturate ca depinzînd de regimul socialist, ci dimpotrivă, de o viziune despre sine şi lume care ar fi trebuit să reziste oricărui obstacol exterior. În fapt, nu de puţine ori se vorbeşte despre comunism fără menţionarea ideii de rezistenţă, încercarea de destructurare a vieţii intime şi de remodelare a ei după „etica şi echitatea socialiste“ fiind un motiv foarte puternic pentru această atitudine rezilientă: „Mă descurcam că aveam pile şi luam pe sub mînă tot ce-mi trebuia“. Cu alte cuvinte, nostalgia nu este pentru regimul socialist, ci pentru curajul şi puterea sinelui mai tînăr de a rezista unor asemenea transformări rămînînd uman, atribute la care am renunțat în perioada postdecembristă, „era consumului şi a comodităţii“, în care s-au înlocuit oalele de lut cu cele de plastic, „pentru că ni se păreau moderne, mai bune“.

Privim dinspre prezent spre trecut dezorientaţi (gastro-anomie) de propriile alegeri pe care trebuie să le cîntărim prea mult chiar şi în ceea ce priveşte lucruri elementare. Această privire nostalgică nici măcar nu pare a pune atît de mult accentul pe trecut, ci mai degrabă se conturează ca o nostalgie pentru un prezent nedefinit, nesigur, nepromiţător. Această privire critică a nostalgiei pentru trecutul comunist pare a fi în căutarea unui răspuns pentru viitor. 

Alin Savu este doctorand în antropologie la SNSPA, Bucureşti.

Mîntuirea biogeografică jpeg
Dulciuri, seriale, rugăciuni
În același timp, „discursul consolator” are, pentru omul zilelor noastre, o problemă de plauzibilitate.
p 10 jpg
Vechea artă a consolării
În timpurile moderne, la finalul secolului al XVIII-lea, treptata secularizare a dus la dispariția literaturii consolatorii, dar nevoia de consolare nu a pierit.
index jpeg 2 webp
Cea mai frumoasă consolare din lume
Și atunci, ce îi rămîne jurnalistului ca alinare? Ce îl ține pe el în mișcare? În existența sa profesională?
Saint Ambrose MET DT3022 jpg
Pretenția alinării universale
Există, desigur, unii creștini care, în fața pierderilor suferite, „dansează“ datorită bucuriei învierii.
index jpeg webp
Cînd consolarea are șanse să devină reală
Pentru a ne redobîndi viața, El nu s-a sfiit să urce pe cruce și să-l trimită la noi pe Mîngîietorul, Duhul (Spiritul) Adevărului.
Consolation of Ariadne MET ap18 42 jpg
Cu c de la căldură și nu doar pentru elefanți și delfini
S-ar putea spune că acceptarea suferinței și înțelegerea faptului că orice trăiește moare aduc consolare în cele mai multe situații.
p 13 jpg
Rețelele consolării. Scurtă incursiune în modul de existență în-durere
Acțiunea de a consola nu înseamnă doar a oferi sprijin emoțional, ci și a conlucra în a crea sau re-crea noi legături.
640px Sorrento buidings jpg
Il Grande Premio di Consolamento…
„Gogu a plecat în lume și a luat cu el și salariile voastre pe cinci luni. Doar știți prin ce a trecut, trebuia să se consoleze și el cu ceva”.
Immanuel Kant  Aquatint silhouette  Wellcome V0003180 jpg
Cît de mult ne pot consola filosofii?
Lecția pe care o putem extrage din schimbul de scrisori între Kant și Maria von Herbert este că filosofii ne pot consola în măsura în care nu vor forța aplicarea în practică a adevărurilor existențiale pe care le descoperă.
5832910afis jpg
În plină stradă
Arta publică din România este prea puțin susținută, reglementată sau mediată, fapt ce relevă porozitatea comprehensiunii și receptării conceptului, zdruncinînd atît semnificația, cît și scopurile artei înseși.
Scriitorii, rudele mele maghiare jpeg
Arta ca exagerare
„În artă, cînd nu știm ce vedem, reacționăm prin exagerare”.
p 10 Guerrilla Girls WC jpg
Eco-activismul și arta
Astfel, activiștii speră că dacă ne pasă de artă suficient de mult încît să vrem să protejăm arta, vom găsi modalități pentru a ne salva planeta.
p 11 WC jpg
Palimpseste temporare
La urma urmei, armele artiștilor și ale activiștilor sînt aceleași, iar salvarea se află în mîinile și în conștiința noastră.
Racism is not patriotism sign in Edison, NJ jpg
Rasismul ca reacție a publicului cinefil
Cert este că, în ultimii ani, mainstream-ul hollywoodian traversează o încercare de emancipare, prin care vrea să se dezică de vechile obiceiuri.
index jpeg 2 webp
Curaj
Cum facem asta? Semnăm petiţiile împotriva persecuţiilor, participăm la proteste. Ne exprimăm. Orice fărîmă contează.
p 13 Ashraf Fayadh YouTube jpg
Cuvintele, mai puternice decît dictatorii
Fiindcă adevărul cuvintelor noastre vorbește despre libertate, pe cînd adevărul cuvintelor dictatorilor vorbește despre frică.
p 14 J K  Rowling jpg
Voldemort pe Twitter?
J.K. Rowling nu este „too big to fail”, dar este „too big to cancel”.
E cool să postești jpeg
Lucrurile bune, trecute cu vederea
Potrivit lui Leibniz, răul există în lume, însă doar relativizîndu-l îl putem transforma într-un instrument prin care putem conștientiza și construi binele, care este, de altfel, singura cale pentru progres.
index jpeg webp
Cum și de ce să găsești partea plină a știrii
ar dacă mai devreme vorbeam despre libertatea jurnaliștilor sau a editorilor de a alege ce știri dau mai departe, nu trebuie să uităm că și publicul are libertatea să aleagă. Important e să aibă de unde alege.
Cloud system moving into Chatham Sound png
Depinde doar de noi
Altă veste bună din 2022 vine tot din emisfera sudică. În unele zone din Marea Barieră de Corali din Oceanul Pacific, cercetătorii au observat o însănătoșire și o extindere a recifurilor de aici.
p 11 WC jpg
Liberul-arbitru și paradoxul „poluării bune”
Dar chiar și dacă nu vrem să facem nimic, partea plină a paharului este că noi avem șanse bune să murim de moarte bună, în aproape aceleași condiții climatice în care am trăit.
p 12 Tarkovski, Nostalgia jpg
Pandemie cu final ca-n filme
Am strîns puncte din tot felul de grozăvii ale pandemiei, așteptînd vaccinul, așteptînd remediul, așteptînd vestea eliberatoare. Și, în cele din urmă, am cîștigat, tancul american a apărut.
p 13 M  Chivu jpg
Copilul călare pe porc sau falsul conflict dintre tradiție și modernitate
Generația mea poate a făcut mai multe sau mai puține. Am făcut ce am putut. Însă viitorul este deja aici. Iar cei care pot prelua ștafeta sînt și ei aici.
06F2AB41 2CE7 4E53 9857 4D9205D89939 1 201 a jpeg
2022, cu bune
Gura mea de aer: cu acel zîmbet curat, te privește fix în ochi și, pe un ton apăsat, îți spune: „Tati, te iubesc!”.

Adevarul.ro

image
Cea mai coruptă țară din UE. România, în top 3
Raportul Transparency International reflectă modul în care este percepută corupția din sectorul public din 180 de state și este făcut prin acordarea de puncte.
image
Un ieşean, obligat să plătească facturile unei case în care nu mai locuieşte de 8 ani
Un bărbat din Iaşi s-a trezit cu o surpriză neplăcută, când a aflat că trebuie să plătească facturile noilor proprietari ai casei în care nu mai locuieşte de opt anI. Acest lucru s-a întâmplat pentru că noii locatari nu au transferaT contractul pe numele lor.
image
Vietnamez filmat la Cluj cum jupoaie un șobolan. „Capturează ilegal și mănâncă tot ce mișcă” VIDEO
Un vietnamez a fost filmat în incinta unei fabrici din Cluj-Napoca pe când jupoaie șobolani. Clujeanul care a făcut publică filmarea susține că acesta face parte dintr-un grup de vietnamezi care vânează și mănâncă tot ce prinde: șobolani, păsări, iepuri.

HIstoria.ro

image
Reglementarea prostituției în București, la sfârșitul secolului al XIX-lea
Către finalul secolului al XIX-lea, toate tentativele întreprinse pentru a diminua efectele prostituției prin regulamente, asistență medicală și prin opere de binefacere nu dădeau rezultatele așteptate, mai ales în ceea ce privește răspândirea bolilor venerice.
image
Caragiale: un client râvnit, dar un cârciumar prost VIDEO
Caragiale: un client râvnit, un cârciumar prost
image
Anul 1942, un moment greu pentru Aeronautica Regală Română
Anul 1942 a însemnat pentru Aeronautica Regală Română, ca de altfel pentru toate forțele Armatei române aflate în zona de operațiuni, un moment deosebit de dificil.