Noile tehnologii nu fac bine la copii - trei poveşti naive

Primul meu contact cu o "nouă tehnologie" veritabilă s-a produs pe la începutul anilor ’90. Facultatea pe care o frecventam cu asiduitate, dar fără prea mare pasiune, realizase o achiziţie extraordinară: un PC marca "Laser", fabricat în Israel. Monitor color şi o formidabilă putere de calcul pentru acele timpuri, dar care astăzi pare derizorie. Vremuri apuse în care, în cărţile de informatică, mai puteau fi găsite fraze de genul: "se spune că cercetătorii americani au în dotare hard-discuri cu capacitatea de pînă la un giga". Candidaţii ce doreau să "butoneze" minunea israeliană cu ecran color erau numeroşi, aşa că s-a creat ad-hoc o listă de utilizatori nerăbdători. Atît de nerăbdători încît se lăsau închişi noaptea în clădirea facultăţii, de către domnul tehnician-şef Brînză cu apă şi cafea, înfruntînd tenebrele unor coridoare luminate cu un bec orb de 40 W pînă dimineaţa la ora 7,30, cînd reluau cursurile cu feţe de zombi. Obosiţi, dar fericiţi şi beţi de amor virtual, învingători în confruntarea cu noile tehnologii. Dimineaţă ne povesteau excitaţi cum se poate cuceri "porţia de energie" la diferite jocuri cu nume războinic sau cum au scăpat de monştri ascunşi prin subterane... Timpul a trecut, iubitorii de "Laser" de atunci au ajuns prin Canada şi SUA (îmi trimit tot timpul e-mail-uri pline de nostalgie amestecată cu utopice proiecte de întoarcere acasă), prin Germania (şefi peste sisteme de securitate la mari bănci europene, mărturisind candid, tot pe e-mail, că s-ar întoarce la Bucureşti dacă ar găsi salarii măcar de 3500 de euro) sau mari directori de firme de soft, navetişti aerieni între Paris şi Bucureşti. Cei care nu s-au jucat noaptea cu "Laserul", neposedînd sfînta curiozitate să vadă ce se găseşte dincolo de ecranul colorat şi cutia de tablă, cu tot felul de fante şi butoane, s-au reprofilat; au păstrat însă tot timpul conştiinţa faptului că "ceva" greu de definit se va schimba în existenţa lor, că oamenii se vor împărţi, pe de o parte, în iubitori ai acestor instrumente ale modernităţii, iar pe de alta, în resemnaţi apatici, ce le acceptă doar ca o fatalitate a timpului prezent. Vinul şi discheta Spre sfîrşitul facultăţii şi al anilor ’90, PC-urile începeau să se democratizeze. Eram departe de a avea în dotare ca studenţi fiecare propriul calculator, dar obiectul în sine începe să-şi facă apariţia prin camerele căminelor studenţeşti. Odată cu el izbucnesc epidemic şi maladiile tehnologice aferente: timp pierdut cu jocuri peste jocuri, programe schimbate grăbit pe sub mînă, pirataje diverse, bug-uri mari consumatoare de nervi etc. Tehnologia evolua cu o viteză pe care nu o bănuisem niciodată. Procesorul "386" a cedat locul mult mai rapidului "486" et ainsi de suite, cum ar spune puţinii francofoni încă fiabili din România. În facultăţile cu profil tehnic se făcea trecerea de la insipidele cursuri de Cobol, Pascal şi Fortran, martori ai unei epoci agonizante, la C++ şi fraţii lui cu nume sofisticate, avînd din ce în ce mai multe plusuri în coadă. Tot de atunci datează şi una dintre amintirile mele cele mai dragi din ceea ce aş putea numi "îmblînzirea tehnologiei". Fratele era unul dintre colegii noştri de facultate cei mai simpatici şi atipici, concomitent. Porecla transformată în renume era inspirată de felul său extrem de familiar şi de prietenesc de a se purta cu toată lumea, profesori şi colegi deopotrivă, fapt ce-i uşura mult existenţa de student. "Mielul blînd suge la două oi" - spune proverbul. Camera de cămin îi era decorată cu sute de ghirlande de fiţuici înşirate pe aţă, expuse pe post de trofeu; personajul era renumit pentru felul său de a găsi o "soluţie" pentru orice examen, un veritabil James Bond al domeniului. Maxima performanţă era reprezentată de un camion plin cu lemn de foc, oferit ca şpagă unui profesor, renumit ca imposibil, la fel ca şi materia pe care o preda, gest generos ce a salvat de la marele seceriş al restanţelor de toamnă nu doar pielea Fratelui, ci şi a întregii grupe. Fratele era cunoscut însă şi pentru gafele sale tehnice teribile: instrumente de măsură delicate, costînd mii de dolari, ce-şi dădeau duhul scurtcircuitate sub mîna sa neîndemînatică, butonarea nonşalantă a server-ului din sălile de informatică, sub privirile îngrozite ale profesorului, alimentări la 380 de volţi în locul celor 220 regulamentari etc. Tot la jumătatea anilor ’90, viaţa studentului român, în imperfectul socialism al lui Ion Iliescu, era infinit mai ieftină decît în România aliniată diktatului universitar de la Bologna, aşa că existenţa noastră de "căminişti" era un lanţ lung de sărbători. Iar în acea seară de iarnă, Fratele intră triumfător în camera de cămin plină de fum de ţigară şi de electro-pop-ul dulceag al anilor ’90, scoase din rucsac o sticlă de plastic de 2 litri (o noutate pe atunci) plină cu un vin roşu vîrtos din Oltenia natală. Cum însă mesele erau pline de cursuri, el căută din priviri un suport, un "ceva" pe care să aşeze sticla, fără a murdări totul cu amprentele sanguine ale preţiosului lichid. Iar obiectul ce-i căzu sub mîna sa de electronist fără vocaţie fu tocmai o dischetă de 3,5 inci uitată pe masă. Acest mic obiect informatic de plastic şi metal argintiu îşi găsise astfel locul perfect sub sticlă, în aplauzele generale ale asistenţei, cam aşa cum în barurile branşate din Bucureşti se serveşte astăzi berea draft cu nume pretenţioase. Mă urmăreşte peste timp imaginea acelei dischete deturnate de la scopul ei iniţial, stocarea de date, fiind folosită ca suport pentru a "stoca" o sticlă de vin. În imensa ei banalitate, imaginea mi se pare o paradigmă a felului în care poate fi îmblînzită tehnologia: dîndu-i o utilizare ludică şi practică, dar fără a o lua prea în serios, în acelaşi timp. Omul Google Iarna anului 2005, undeva în campusul uneia dintre cele mai mari universităţi nord-americane. Internetul este disponibil în fiecare cameră, inclusiv în spaţiile publice, graţie sistemelor de transmisie tip wireless. Printre studenţii ce populează imensele amfiteatre cu capacitate de pînă la 500 de persoane, cei mai mulţi posedă ordinatoare portabile (laptopuri), conectate şi ele la Internet. În locurile mai din spatele sălii mulţi nu mai urmăresc expunerea profesorului, ci preferă să navigheze distraţi pe Internet sau să chateze intens cu amici, dintre care unii aflaţi chiar în sala de curs. Întîlnirile de lucru cu profesorii, orarul cursurilor, notele la examene şi alte diverse mărunţişuri administrative sînt anunţate şi ele în timp real, pe Internet sau prin SMS. Referatele şi alte teme de lucru uzuale sînt şi ele "google"-izate, rezolvate rapid prin metoda copy-paste. Cultura universitară însăşi se construieşte printr-o căutare rapidă pe Google dublată eventual de cîteva pagini scanate dintr-un reader oferit de profesor. În cazurile cele mai fericite, sînt accesate marile baze de date conţinînd arhive electronice sau cărţi în format digital. Seara, pe culoarele căminului se aude basul înfundat al subwoofer-elor şi ţăcănitul sacadat al mitralierelor virtuale din jocurile practicate uneori pînă la epuizare. Cu o frecvenţă îngrijorătoare, armele de pe ecran coboară din virtual în viaţa reală, mînuite expert de aceleaşi mîini obişnuite cu plasticul asudat al joystick-ului, glontele final tras în cap odată cu sosirea Poliţiei 911 punînd capăt tragediei. Rectoratul organizează costisitoare şi inutile zile de luptă împotriva sinuciderii - în universitatea la care mă refer, cam 8-10 tineri alegeau la fiecare sfîrşit de sesiune să se ducă să moară puţin, obosiţi de viaţă şi de lipsa de "perspective". Zecile de modele de calculatoare, imprimante, scanere, dispozitive de stocare, expuse sub lumina mincinoasă a spoturilor cu halogen, nu mai impresionează pe nimeni, nici chiar pe cei dispuşi acum un deceniu şi jumătate să se lase închişi peste noapte cu un calculator într-o clădire rece şi întunecată. Iar noile chei USB nici măcar nu se mai pot folosi ca suport pentru sticlele de vin.