Noi singuri ne facem rău

„PSD și PNL – aceeași mizerie!”, suna un slogan care a circulat destul de mult în presă și pe rețelele sociale. Era o formă de exprimare a dezamăgirii de către cei care sperau că PNL e „altceva” decît „ciuma roșie”. Sau o formă de exprimare a dezamăgirii generale față de politică: după ce, ani la rînd, am avut un soi de bipolarism à la roumaine (adică „neocomuniștii” lui Iliescu, Năstase etc. versus „democrații” care cereau distanțarea față de comunism), traseismul politic, corupția, scandalurile, aranjamentele pe sub masă între partide aparent inamice i-au făcut pe mulți concetățeni de-ai noștri să tragă concluzia că toți sînt „o apă și-un pămînt”. Așa că, începînd din 2008, la alegerile parlamentare s-au prezentat la vot vreo 40% din cetățeni, ajungînd în 2020 la doar 31,84%. Sociologii și analiștii politici au, desigur, explicații complexe pentru această situație. Eu doar constat însă că, dincolo de motive și explicații riguroase, vreo două treimi dintre cetățenii cu drept de vot nu mai vor să aibă de-a face cu „ăștia” și nu întrevăd nimic bun la orizont. Politicienii români au ajuns, indiferent de partid, niște „ăștia”. 

Pentru unul ca mine, trăit în comunism pînă la aproape 30 de ani, cuvîntul are o anume rezonanță: pînă în 1989, îl auzeam des în jurul meu, ca mod de a-i denumi, la grămadă, pe liderii comuniști. Ori ca mod de a evidenția autoritatea televiziunii: „au zis ăștia le televizor că...”. Iar ce ziceau „ăștia” (conducătorii sau presa) era oficial, era „realitatea” construită prin discursul propagandistic, în vădit contrast cu viața cea de toate zilele a cetățenilor. Astăzi, societatea românească e mult mai complexă și, dacă analizăm faptele, s-a schimbat enorm față de 1990. Și totuși, foarte mulți concetățeni de-ai noștri îi percep pe politicieni ca pe niște „ăștia” (ca și „ăia” de dinainte) care folosesc puterea doar în favoarea lor, au privilegii, nu le pasă de popor etc. Așa că renunță să mai vină la vot; adică renunță la principala modalitate prin care pot schimba lucrurile și își pot manifesta suveranitatea și puterea. Ba chiar fac un motiv de mîndrie din a-și arăta dezamăgirea și dezgustul față de politică: acum cîțiva ani, a existat o întreagă campanie cu „mă piș pe el de vot”, unul dintre argumente fiind că „oricum nu putem schimba nimic prin vot”. Căci – nu-i așa? – tot „ăștia” ajung la putere și fac ce vor.

N-am de gînd să fac o analiză profundă ori să dau vreo explicație pentru atitudinea sceptică față de politică a unei bune părți a societății românești. Am observat însă unele corelații între etichetările negative ale politicienilor și o mulțime de atribute negative pe care românii și le acordă lor înșile. Rețelele sociale și mass-media sînt pline de formule care au devenit adevărate refrene, bune pentru comentat aproape orice situație de viață: de la „e în ADN-ul românului să...“ (fure, mintă, înșele etc.) la „nu ne mai facem bine”; de la „frumoasă țară, păcat că-i locuită” la „sîntem ultimii din Europa”; de la „asta-i Românica, frate!” la „așa ceva numai la noi se poate”. Plus „m-am săturat de România”. În era rețelelor sociale, astfel de formule (și altele de același tip, care reduc la cîteva stereotipuri negative tot felul de chestiuni complexe care țin de ceea ce se consideră a fi „specificul național”) circulă în neștire, sînt repetate cu un soi de satisfacție (sau de ușurare) că explicația e la-ndemînă: „ce țară!...”. Pe Facebook există o groază de relatări ale unor episoade neplăcute din viața cotidiană (că era coadă la poștă, că firma de telefonie ți-a încărcat factura, că parcase unu’ mașina pe trecerea de pietoni, că primăria nu ți-a răspuns la o reclamație etc.) la care e aproape imposibil să nu adauge cineva vreunul dintre refrenele de mai sus. Mi se pare cu totul stranie această „logică” prin care o mică întîmplare (neplăcută, desigur) e considerată probă irefutabilă în defavoarea țării întregi. Și mai straniu mi se pare faptul că nemulțumiții care constată zilnic că n-avem „o țară ca afară” vorbesc despre „România” ca și cum ar fi o entitate din care ei (adică Ei, oameni responsabili, cu spirit civic și cu standarde înalte) nu fac parte. „Țara” e o chestie nasoală, plină de politicieni corupți, funcționari leneși, gropi în asfalt, Dorei care strică tot ce ating, un spațiu al micilor catastrofe cotidiene, de care „noi” (curați, cinstiți, cu spirit critic dezvoltat și cu „modelul suedez” în cap) nu ne lăsăm atinși. Pe de altă parte, ne merităm soarta, căci „e în ADN-ul românului să...”. N-o să avem niciodată o țară „ca afară”, căci „sîntem ultimii din Europa”. Așa, în general. Altminteri, vorba lui Sartre dintr-o piesă cam slabă după gustul meu, „infernul sînt ceilalți”. Un studiu al lui Dorin Bodea demonstra (pe bază de sondaje și chestionare aplicate angajaților dintr-un număr semnificativ de companii) că majoritatea românilor se consideră buni și cinstiți, în timp ce „ceilalți” sînt răi și corupți. Aș adăuga că această mică schizoidie se „compensează” prin ofurile la adresa „țării” în ansamblu și prin refrenul marcat negativ „c-așa-i românul, n-ai ce-i face”. „Ofuri” care sînt abundent reluate, amplificate și-napoi la lume date de către presă și televiziuni.

Vintilă Mihăilescu observa, într-un interviu pentru Pressone.ro (25 iulie 2017), că asta e de fapt o atitudine rasistă: „Dacă te iei după presă, în ADN-ul românului este numai ceva foarte rău, incurabil. Nu ne dăm seama că acesta este cel mai pur rasism de secol XIX, doar că este autorasism: noi sîntem acum propria victimă a unui rasism de care nu sîntem conştienţi“. Poate că „rasism“ sună cam dur, dar Vintilă Mihăilescu îl explică astfel: „Or, rasismul asta este: atribuirea unor caracteristici care se trag din biologie, de la mama natură. Că ar fi, adică, oameni şi popoare care s-au născut inferiori, şi cu asta, basta! Ei bine, noi aplicăm acest gen de rasism nouă înşine – ne-am născut inferiori de la natură şi asta este. Este un fel de fatalism mioritic trecut în genetică, mai «modern»“. Rasism sau nu, genul acesta de „punere în fason” a excepționalismului nostru negativ creează neîncredere: în politică, în instituții, în comunitate, în „ceilalți”. Discursul creează realitate: oamenii ajung să creadă anumite lucruri pe care le tot aud repetate și să le atribuie valoare de adevăr pentru simplul fapt că le tot aud în jur, eventual rostite de oameni și instanțe cu autoritate simbolică (de pildă, de comentatori TV, influencers și alte personaje intens mediatizate). Odată induse aceste „valori de adevăr”, mulți oameni nu mai acționează sau acționează greșit. Astfel, apare și se autoîntreține un soi de „cultură a mizerabilismului național”, care duce la dezbinare și neîncredere. Or, o societate liberă și democratică nu poate exista și nu se poate dezvolta fără încredere. 

Ca să nu rămîn în sfera generalităților (oarecum) speculative, dau un exemplu concret, pe o temă pe care am dezvoltat-o într-o carte apărută în 2018 (Cultura română pe înțelesul patrioților, Editura Humanitas). De ani întregi, de cîte ori apare vreun sondaj despre piața de carte și/sau lectură, se umple presa de titluri care, în esență, spun că „se duce dracului rapița”, cum zicea Caragiale: „românii nu citesc”, „mai mult de jumătate dintre români n-au citit nici o carte”, „avem cea mai mică piață de carte din Europa”, „sîntem ultimii din Europa și la lectură” etc. Or, cititul nu e un dat al firii, n-are treabă cu genetica ori cu etnia, ci este o practică socială și culturală care se învață, se dobîndește. E nevoie, așadar, de politici publice pentru a stimula piața de carte și lectura. Editorii au făcut diverse propuneri, există o lege a bibliotecilor pe care chiar autoritățile statului n-o respectă, există modele de succes din care ne putem inspira (da, modelul suedez, dar și cel britanic și altele; chiar și frații noștri de gintă latină, italienii, au înființat de curînd un Centro per il Libro e la Lettura). De ani întregi, nu se întreprinde mai nimic în sfera aceasta (în afara unor campanii realizate de ONG-uri, de profesori, de editori, cu un impact scăzut). Dar, de ani întregi, se tot reia refrenul cu „românii nu citesc, sîntem ultimii din Europa”. Am auzit de multe ori, în acest răstimp, de la tot felul de oameni (inclusiv scriitori, oameni de cultură, editori), același refren: „românu’ nu citește, dom’le, orice ai face, asta e”. Cum să răspund la asta? Cu o banalitate: cititul (educația, adicătelea) este o bună soluție pentru a rupe cercul vicios al mizerabilismului pe care îl tot contemplăm. O grămadă de studii docte au demonstrat legătura între mizeria materială și sărăcia intelectuală. 

„Dar ce ne tot bați la cap cu finețuri d-astea, cînd avem război în vecinătate?” – mi-ar putea spune cineva. Păi, nu-s „finețuri”. Și cred că au legătură și cu războiul, care e unul hibrid și se bazează în mare măsură pe propagandă. Cîteodată mă bîntuie gîndul că, prin vreun birou al KGB-ului (mă rog, FSB, tot un drac), o fi existînd o secție care se ocupă de propaganda destinată României; și îmi închipui că șeful de secție își freacă palmele (și așteaptă o avansare) de bucurie că a economisit bugetul: n-a trebuit să „injecteze” prea multă neîncredere și dezbinare, căci noi ne descurcăm, Doamne iartă-mă, „prin noi înșine”...

Mircea Vasilescu este profesor la Facultatea de Litere, Universitatea din București.