Nevoia de clasamente

Ne-am obişnuit să vorbim, tot mai des, despre "cotele" pe care le înregistrează în sondaje oamenii noştri politici. Să le comparăm ("cutare a scăzut", cutare l-a întrecut pe celălalt", "cutare e al treilea") în termeni aparent precişi şi deasupra oricărui rezonabil dubiu. Este un tic tot mai răspîndit, lucru ce ar trebui să mă bucure (fiind unul care se ocupă îndeobşte cu producerea cifrelor respective). Dar nu mă bucură, şi am să încerc să explic de ce. Înainte, ar fi util să ne lămurim ce este "cota de popularitate" atît de des pomenită. De regulă, ea este măsurată cu ajutorul întrebării Cît de multă încredere aveţi în...? (Există variaţii - unele agenţii de cercetare utilizează formularea "Cît de mult vă place...?". Personal, prefer prima variantă - de natură să trimită mai specific la calităţile politice ale unui personaj. Oricum, e important să nu comparăm valorile înregistrate prin întrebări diferite). Ponderea răspunsurilor pozitive (foarte multă încredere, multă încredere) se consideră a fi o măsură a gradului de popularitate a unui personaj politic. Nu e de prisos să atragem atenţia că răspunsurile nu sînt exclusive (poţi avea încredere şi în X şi în Y) - ceea ce transferă în domeniul penalului orice comparare cu rezultatele obţinute în scrutine electorale trecute sau viitoare. Desigur, pentru un om politic, capitalul de încredere este o condiţie sine qua non a reuşitei, mai ales în momentele electorale. Studiile de marketing electoral au arătat că oamenii decid pe cine să voteze nu neapărat pentru superioritatea programului prezentat (se poate citi şi promisiunile făcute), ci mai ales pentru că un candidat îi convinge (în măsură mai mare decît contracandidatul) că îl va pune în operă (se va ţine de cuvînt). Argumentele determinante vor fi, din acest motiv, mai degrabă de ordin afectiv (nu e uşor să argumentezi în mod raţional că vei face ceea ce afirmi). Acest lucru e cu atît mai valabil, cu cît argumentele "istorice" ("iată ce/cum am făcut pînă acum") sînt absente sau eludate. Dar viaţa politicienilor cuprinde şi alte momente decît campaniile electorale (ştiu, pentru cei care se uită abuziv la televizor aserţiunea este şocantă). Mai precis, nu e clar în ce măsură e adevărat pentru viaţa politicienilor, dar e evident pentru viaţa noastră (care depindem de bunăvoinţa celor ce ne conduc). Vreau să spun că, într-o lume pozitivă, politicianul se străduieşte să obţină votul pentru ca, pe baza puterii cu care va fi investit, să-şi poată pune în practică proiectele. În lumea reală, reciproca pare mai degrabă valabilă: politicianul (se face că) îşi îndeplineşte proiectele, pentru a ne cîştiga voturile. Cu alte cuvinte, face şi, mai ales, spune ceea ce îi place electoratului, lucru nu întotdeauna profitabil pe termen lung. Mi s-ar părea normal ca - mai ales într-o ţară caracterizată printr-o deosebit de mare stabilitate politică (fără a fi un specialist în istorie politică, cred că 16 ani fără alegeri anticipate sînt un semn de stabilitate) - politicienii să privească spre graficele indicilor de popularitate cu precădere în preajma campaniilor electorale. În restul timpul, ei ar trebui să-şi pregătească argumentele pentru aceste campanii, făcînd. Dimpotrivă, viaţa politică se confundă tot mai mult cu o perpetuă campanie electorală, show-ul mediatic e perpetuu, avem infotainment cu cote de audienţă în creştere. Ierarhia personajelor politice, care întrunesc în prezent cele mai înalte cote de popularitate, îi cuprinde, în ordine, pe Traian Băsescu (58%), Mona Muscă (49%), Theodor Stolojan (44%), Monica Macovei (39%), Gigi Becali (31%) (conform Barometrului Opiniei Politice - IMAS, lunile aprilie-mai 2006). Aparent, puţine elemente comune, mai degrabă un construct dadaist. Unul totuşi îi uneşte: sînt persoane a căror imagine nu se asociază deloc sau foarte puţin, imaginii unui partid politic. Desigur, Băsescu a fost pînă de curînd liderul unui partid, dar la vremea respectivă nu întrunea cifrele de acum şi, oricum, nu loialitatea faţă de structurile PD îl caracteriza. Becali se află la celălalt capăt al cercului - el este un partid. Este firesc să se întîmple aşa: un partid, cu o structură bine definită, cu greu poate genera sentimente de încredere - mai ales în ţara unde "galeria lui Rapid / n-a fost membră de partid", iar la manifestaţiile de la începutul anilor '90 era la modă lozinca "nu sîntem partide"; nu întîmplător, în "topul" prezentat nu se află liderul nici unuia dintre partidele parlamentare. Cei cinci enumeraţi mai sus mai au în comun şi o anumită încăpăţînare în a duce la îndeplinire ceva anume (o lege, o criză, o biserică) - sau dexteritatea de a lăsa să se creadă că o fac.