Nevoia de a atinge
Anul acesta, Duminica Tomii ne-a prins iarăși în cetatea lui Bucur. Fiind creștini de duminică, ne-am dus la sfînta Liturghie. Cîntarea a fost ușor parafonică și pe tonuri înalte, forțînd parcă atingerea cerului. Părintele, din păcate, a menținut acest ton strident pe toată durata slujbei, ba mai grav chiar și cînd a rostit cuvîntul Domnului. Dar și mai grav de atît, s-a lansat în niște acuzații puerile teologic împotriva sfîntului Toma, blamînd necredința lui în Hristos cel înviat pînă să se atingă de Domnul. Apoi a început să-i țintească pe intelectuali care sînt raționaliști și refuză să creadă fără probe raționale, pentru că, în ignoranța lor de intelectuali, nu știu că Dumnezeu este dincolo de rațiune. Predica ne-a indignat așa de tare că am plecat pînă ca sacerdotul să spună Amin și credincioșii Să trăiești, părinte!
Ne-am urcat în mașină și am mers pe malul lacului Snagov. Aici am desfăcut o butelcă de vin roșu Armakas și am purces la un simpozion primăvăratic. Personajele simpozionului sînt descrise în funcție de ce înseamnă pentru ei atingerea: pentru Cristi (Cr) – un act erotic ontic și ontologic, pentru Ion (I) – calea spre simțire, pentru Clement (Cl) – un act de cunoaștere empirică, iar pentru Mihai (M) – unul dintre cele cinci simțuri.
Cr: Dragi sympotes, știu că ați vrea să faceți unele comentarii acide la predica părintelui, dar aș propune o altă temă, conexă cu comemorarea pipăirii (psilafisis) Domnului de către Toma, anume cea a sfintelor moaște. Pe fondul unei efervescențe sufocante a cultului moaștelor din ultimii ani, un fenomen bizar pentru trăirea autentică a Bisericii, aș vrea să încercăm să salvăm teologic adevăratul cult al moaștelor în Biserică. În acest cult există nevoia și dorința: nevoia omului de a atinge și dorința lui de a-L atinge pe Dumnezeu (aphe). Atingînd moaștele sfinților, omul dorește să-l atingă pe Dumnezeu. Prin sfintele moaște îl pipăim pe Hristos în carne și oase, așa cum sugestiv scrie Nicolae Cabasila.
I: În Legea veche, tot cel ce se atingea de mort se făcea necurat (Numeri 19, 11), dar acești sfinți nu sînt morți, ci s-au făcut vistierii ale lui Dumnezeu, iar prin minte Dumnezeu cel viu s-a sălășluit și în trupurile lor, așa cum explică marele teolog Ioan Damaschin, de aceea ele rămîn neputrezite și emană mireasmă frumos mirositoare. Ca pe nişte izvoare de mîntuire ne-a dat nouă Stăpînul Hristos moaştele sfinţilor, care în multe feluri ne izvorăsc facerile de bine şi varsă mir de bună mireasmă, conchide Damaschin.
Cr: Să ne amintim cum se închinau creștinii la rămășițele trupești ale sfîntului Policarp după moartea lui martirică. Ei nu se închinau la niște oase și la o carne arsă, ci la Dumnezeu cel necreat care s-a unit cu carnea lui. Prin harul îndumnezeitor al lui Dumnezeu, omul, suflet și trup, devine vas al energiei necreate și se îndumnezeiește, devine, așa cum spune Grigorie Palama, fără început, pururea-fiitor și fără sfîrșit! De aceea ne închinăm sfintelor moaște ale sfinților.
Cl: Frumoasă teorie, dar practica ne omoară. După aceste evaziuni pur teoretice să revenim cu picioarele pe pămînt și să vedem situația de astăzi a cultului moaștelor. Mai întîi, problema de fond. Cultul moaștelor a înlocuit cultul lui Dumnezeu, închinarea la moaște a înlocuit închinarea la Dumnezeu. În toată această psihoză a interminabilelor pelerinaje pe la moaște, Dumnezeu pare că nu mai e. Moaștele au devenit un fel de talismane, amulete purtătoare de noroc și făcătoare de miracole prin ele însele. O idolatrie în toată splendoarea ei! Apoi, problema de formă. Șiruri de oameni așteptînd zeci de ore la coadă la moaște, făcîndu-și cruce din secundă în secundă, comerțul aferent acestor manifestări, de fapt prea sfînta bișniță, jandarmi, poliție, drumuri blocate, un fenomen de masă, de fapt mișcare browniană a maselor care nu are legătură cu adevărata credință.
M: Exploatarea comercială, extorcarea financiară a oamenilor suferinzi disperați care caută o soluție pentru rezolvarea problemelor personale. Ei caută calea facilă, mai bine zis li se arată să caute această cale, prin care să achiziționeze harul printr-o atingere de relicve. În loc să stea înăuntru să-și înfrunte monștrii interiori, să-l caute pe Dumnezeu în ei, că așa ne-a zis chiar El că Împărăția lui Dumnezeu este în noi înșine, aleargă degrabă să sărute femurul sfintei Ecaterina și vine imediat minunea. Dar nu sînt ei de vină, ci aceia care îi lasă să creadă asta! În căutarea minunilor facile! Peste tot numai moaște, numai icoane făcătoare de minuni. Dacă vă uitați atent, există mai multe icoane făcătoare de minuni decît minuni!
Cl: Bine ai grăit, frate! Numai o scurtă analiză a ceea ce se întîmplă la mănăstirea unde este mormîntul lui Arsenie Boca, un sfînt mai dubios chiar și decît Ștefan cel Mare, ne lămurește mintenaș. Pe drumul unde odihnesc relicvele lui, se vînd diferite obiecte cu chipul părintelui, ceasuri, căni, magneți de frigider, brelocuri, toate ilicit, dar cu binecuvîntare. A, și diferite poțiuni miraculoase, gen brînca-ursului pentru fertilizarea grabnică a femeilor. Este aici un melanj insolit între minunile fizice și cele metafizice. Asta pentru că aici se întîmplă obositor de multe minuni, dar probabil niciodată minunea schimbării interioare. Nu este atmosfera caldă a adunărilor creștinilor în duh, ci o adunare psihotică a maselor de credincioși care caută o minune facilă. Poate n-ar strica, pentru începerea unui proces de însănătoșire a Bisericii, să se interzică o perioadă aceste pelerinaje sau măcar să fie limitate cumva. Altfel, ne rătăcim și rătăcim și pe alții, ne înșelăm și înșelăm și pe alții. Dumnezeul idolatrilor nu există!
I: Haideți să nu mergem la extreme. Nu putem stopa, limita, cultul sfintelor moaște pentru că există anumite deviații idolatre, cum spuneți voi. Ar trebui, evident, să existe o catehizare intensă pe această temă, deci este rolul păstorilor de suflete să explice credincioșilor că această atingere de trupurile nedescompuse ale sfinților este un mod de comuniune cu Dumnezeu și nu o acțiune magică obscură. Și da, sînt foarte multe minuni pe care le fac sfintele moaște.
M: Dumnezeu face minuni pentru cei care cu credință se apropie și ating sfintele moaște, nu moaștele în sine, nici măcar sfinții. Nu neg existența unor minuni de acest fel, mi-aduc aminte de o minune foarte credibilă de-a sfîntului Nectarie, de-a lui Dumnezeu prin sfîntul Nectarie de fapt, cu un fost aviator, infirm pe viață după un accident aviatic, care s-a vindecat după atingerea moaștelui acestui sfînt. În plus, acest Nectarie este un sfînt revelat de Dumnezeu, nu inventat de preoți, de vreme ce preoții și ierarhii l-au executat, umilit cît a fost în viață și mai mult, iar atunci cînd i s-a descoperit trupul intact, preailuminații clerici l au îngropat la loc, crezînd că este blestemat. Timp de douăzeci ani l-au dezgropat și îngropat de mai multe ori, poate-poate… putrezește!
Cl: Fac o propunere și n-o fac în bășcălie. E o problemă de arhivare. Ar trebui ca fiecare relicvă sfîntă să aibă un număr de înregistrare și toate moaștele să fie consemnate într-un catalog digital, de unde credincioșii să se informeze înainte de închinarea la ele. Și asta pentru că aud mai nou că ar exista și moaște false…
I: Discuția începe să deraieze spre ridicol. Credinciosul adevărat nu are nevoie să se atingă de moaște ca să creadă, are nevoie de atingerea Duhului Sfînt, de harul necreat îndumnezeitor. Mergem și sărutăm sfintele moaște ale sfinților pentru a intra în comuniune cu Dumnezeu prin sfinții săi. Sfintele moaște mărturisesc lucrarea necreată a harului lui Dumnezeu. El este cu noi. Deci haideți să concluzionăm…
Cr: Avem nevoie de a atinge, pentru că atingerea este un mod de comuniune, avem nevoie de a-L atinge pe Dumnezeu, de a fi în contact cu el, care este Dătătorul de viață. Avem nevoie de sfinții lui și de mărturia rămășițelor lor pămîntești, avem nevoie să ne atingem de ele, ca să-l atingem pe Dumnezeu. Dar, pentru a nu aluneca în diferite erezii, idolatrii, avem nevoie să cultivăm în noi cea mai mare virtute a creștinului care este discernămîntul (diakrisis).
Am pus punct simpozionului nostru, fără a avea în totalitate clarificată tema. Doar sfîntul Toma a rămas în mintea noastră cu actul său curajos de a-l pipăi pe Domnul, dar mai ales cu mărturia lui peste veacuri: Domnul meu și Dumnezeul Meu!
Cristian Chivu este doctor în teologie al Facultății de Teologie a Universității „Aristotel“ din Salonic. Cea mai recentă carte publicată: Sf. Grigorie Palama, Opere complete, vol. VI, ediție bilingvă (traducere, note, introducere), Editura Gîndul Aprins, 2018.
