„Neîncrederea e privită în România ca dovadă de înțelepciune“ – interviu cu Zenobia NICULIȚĂ
Din punct de vedere psihologic, cum ați defini neîncrederea?
Încrederea și antonimul său, neîncrederea, sînt atitudini care descriu modul în care ne așteptăm ca ceilalți să se comporte într-un fel care să nu ne rănească și să ne îndeplinească nevoile. Logic, neîncrederea este absența încrederii, care a fost pierdută sau deteriorată. Începem cu o doză de încredere. Am putea spune că oamenii sînt programați genetic să aibă încredere în ceilalți, pentru că atunci cînd ne naștem sîntem total neajutorați, depindem de cei din jurul nostru. În primii ani de viață, încrederea este un act de supraviețuire. Pornind însă din acest punct, foarte devreme în existența noastră, învățăm, din relațiile cu adulții care ne îngrijesc, dacă și care dintre oameni pot sau nu să fie de încredere. În acest context, încrederea este unul dintre elementele-cheie ale atașamentului uman, tiparul după care formăm cele mai multe dintre relațiile noastre de-a lungul vieții.
Experiențele noastre determină dinamica dintre încredere și neîncredere și ne învață pas cu pas ce ne putem aștepta de la oamenii cu care interacționăm. Pe măsură ce relațiile noastre se multiplică și se diversifică, încrederea și neîncrederea capătă nuanțe diferite și își găsesc limitele. Încrederea generalizată, totală, este esențială pentru un bebeluș. Copilul învață că nu toată lumea este de încredere și nu în toate condițiile. Ca adulți, ne manifestăm încrederea diferențiat, pe baza experiențelor anterioare, dar și a convențiilor sociale, a raționamentelor și dovezilor acumulate. Astfel că poți avea încredere într-un șofer de taxi că te va duce la destinație, dar nu că îți va împrumuta bani. Ai încredere în medicul chirurg că te va opera bine, dar nu te poți încrede în el să te vindece de diabet. Ai încredere că partenerul de viață te va mîngîia cînd ești trist, dar nu și că își va aduce aminte să spele vasele. Încrederea ca atitudine a adulților este dozată, orientată pe anumite direcții, bazată pe experiență și gîndire critică. Încrederea generalizată, ca atitudine difuză care devine trăsătură de personalitate, caracterizează persoanele deschise, optimiste (uneori naive), predispuse să fie încrezătoare în oameni și să aștepte cît mai multe comportamente pozitive din partea lor, chiar dacă sînt necunoscuți.
Care este mecanismul pe baza căruia se construiește o încredere validă?
Încrederea se construiește pe situații repetate în care așteptările și nevoile noastre au fost împlinite. Ca în multe alte aspecte ale domeniului emoțional, experiențele negative cîntăresc mai greu decît cele pozitive. E nevoie de mai multe situații în care așteptările ne-au fost împlinite pentru a contrabalansa o dezamăgire. Ce face ca o persoană să fie de încredere? Căutînd răspunsul la această întrebare, Brené Brown realizează o disecție a încrederii și identifică șapte elemente de bază. Primul este legat de limite și de respectul pe care îl manifestăm față de ceea ce acceptă sau nu ceilalți. O persoană de încredere nu va încălca limitele celui cu care interacționează. Al doilea element este responsabilitatea. O persoană care merită încrederea își respectă promisiunile, chiar și atunci cînd se dovedesc a fi mai greu de îndeplinit decît a anticipat. Al treilea element este asumarea. Îmi asum greșelile, recunosc rolul pe care l-am jucat în situația de față și fac tot ce pot ca să le repar – prin asumare dovedești că știi unde ai greșit, drept urmare identifici și mijloacele prin care poți repara. Este o problemă de onestitate și de imagine realistă cu privire la valoarea personală.
Al patrulea element este confidențialitatea, care se referă la capacitatea de a păstra secretele și la grija cu care păstrezi informații intime, prin care protejezi integritatea unei relații. O persoană de încredere nu transmite mai departe istorisirile care i-au fost încredințate. Cînd povestim lucruri despre ceilalți, fără ca ei să aibă control asupra a ceea ce se dezvăluie, acest lucru erodează încrederea. Dacă informațiile pe care le transmitem celorlalți ne-au fost încredințate confidențial, încrederea se prăbușește sub greutatea sentimentului de trădare.
Următorul element al încrederii este integritatea. Brené Brown o definește drept capacitatea de a alege curajul mai degrabă decît confortul. Să ai curajul să alegi ceea ce e cinstit, chiar dacă e în detrimentul tău. Creșterea încrederii celorlalți în tine e posibilă cînd ei percep că tu riști să pierzi un avantaj, în virtutea faptului că faci ceea ce trebuie făcut. Următorul element al încrederii, care este unul mai mult de natură interpersonală, e atitudinea lipsită de judecată față de ceilalți: să nu aplici etichete și să poți primi ceea ce ți se dezvăluie fără idei preconcepute. În fine, ultimul element din formula complexă a încrederii este generozitatea: să oferi cea mai îngăduitoare și optimistă interpretare a motivelor și intențiilor celorlalți, să nu te grăbești să i acuzi de intenții ascunse și de meschinărie. Fiecare dintre elementele încrederii se clădește cu efort susținut. Traseul natural al relațiilor noastre duce adesea spre neîncredere. Experiențele negative, alături de erorile noastre de gîndire, ne conduc cu ușurință spre neîncredere, cu diversele ei nuanțe: anxioasă, cinică, îndreptățită, victimizantă.
Mefiența în societate trădează și o neîncredere în propriile forțe?
Cu siguranță. Proiecția este unul dintre cele mai răspîndite fenomene. Ceea ce văd la ceilalți este adesea o oglindire a propriilor mele dureri. În cazul societății noastre, neîncrederea are de a face cu neajutorarea învățată, care pare să ne afecteze într-o măsură mai mare decît pe alte nații. Ne-am învățat că nu putem face nimic ca să schimbăm lucrurile. Drept urmare, stăm și cîrcotim pe margine pentru că oricum avem senzația că altceva nu putem face. Acest tip de neajutorare învățată are totuși o multitudine de explicații, dintre care unele istorice extrem de evidente, pentru că sîntem o societate ieșită din comunism în care neajutorarea era realist învățată: chiar nu puteai face mare lucru. Neajutorarea învățată ne transformă într-un popor apatic, aparent docil, dar amărît, care nu poate ieși din cușcă nici măcar atunci cînd ușa e deschisă.
Ce provoacă într-un individ expunerea la neîncredere continuă? N-am încredere în instituții, n-am încredere în vecinul meu, n-am încredere în mine… ce modificări au loc în psihicul uman din cauza acestei mefiențe?
Dacă vorbim despre individ, unul dintre marile pericole ale neîncrederii este acela că ea devine predicție care se autoîmplinește. N-am încredere în tine, mă comport ca atare, te resping și îți reproșez multe, iar tu, reacționînd la atitudinea mea și la situația socială pe care o creez, ajungi să îmi confirmi neîncrederea inițială. Aceasta acționează ca o experiență de viață care îmi întărește așteptările negative și, treptat, îmi formez un stil de atribuire ostil, adică presupun că ceilalți îmi vor răul, au intenții agresive față de mine. Atitudinile mele se cristalizează și devin parte din personalitatea mea, dar îi formează și pe ceilalți.
Într-unul din discursurile sale faimoase din SUA, Viktor Frankl formulează o interpretare personală a unei binecunoscute idei a lui Goethe, care spunea că dacă tratezi omul așa cum e la prima vedere îl faci mai rău, dacă îl tratezi așa cum ar putea să ajungă îi dai șansa să-și atingă potențialul și să ajungă cea mai bună variantă care ar putea fi. Într-un fel, trebuie să fim realiști, spune el, pentru a putea ajunge cu adevărat realiști la final. Cînd ai încredere în cineva, îi oferi motivația pentru a deveni o persoană demnă de încredere.
Cum stăm cu încrederea la nivel de societate?
Societatea noastră este marcată de suspiciune și de neîncredere. Studiile sociologice realizate în ultimele decenii arată o scădere a încrederii cetățenilor în instituțiile statului și în reprezentanții acestora. Contextul istoric și social ne explică de ce putem vorbi despre o cultură a neîncrederii în România, unde suspiciunea și interpretările ostile sînt privite ca dovadă de înțelepciune, iar responsabilitatea și asumarea lipsesc adesea. Remediul nu constă într-o încredere oarbă și generalizată, ci în construirea unui climat de încredere bazat pe o cunoaștere cît mai bună a felului în care funcționează mintea și relațiile interumane. Încrederea se construiește și se exersează într-o rețea de relații, în nodurile căreia ne aflăm fiecare dintre noi.
a consemnat Stela GIURGEANU
