Nechează poneiul român

În România, între anii 1934-1993, un ponei cu o svastică pe fesă ar fi fost pedepsit în felul următor: între 1934-1937 ar fi fost considerat o "provocare avangardistă" denunţată în presa de dreapta şi de mijloc drept insultă sionist-comunistă la adresa "sufletului român"; între 1934-1940, urmăriri penale începînd cu condamnarea şi închiderea artiştilor şi uciderea vinovaţilor artişti de asasini legionari. Statul antonescian ar fi înţeles poneiul cu svastica-n cur ca un atac împotriva aliatului principal al României, Germania nazistă, unde artişti satirici ca George Grosz erau trimişi imediat în lagăre. În România comunistă (1946-1989), un ponei roz ar fi fost interpretat ca o aţîţare a elementelor fascist-legionare-iudaice (depinzînd de fază) împotriva roşului comunist, iar de svastică ce să mai vorbim? Un veritabil atac legionar împotriva republicii populare. Depinzînd de fază - ani grei de puşcărie sau cenzură totală cu dosar la Securitate. Din 1989 pînă-n 1993, un ponei roz cu svastica-n cur ar fi fost interpretat de Adrian Păunescu ca un portret nemăgulitor, din care cauză ar fi deschis el un proces penal în care ar fi susţinut că poneiul e un portret vicios nu numai al lui personal, dar şi al lui Vadim, Iliescu şi Eminescu. În plus, acest fel de ponei cu svastica zumzăie de simboluri antinaţionale şi de referinţe la un trecut al României care nu există decît în fabricaţiile evreilor. În anul 2008, la New York, ponieul roz cu svastica-n cur nu ar fi atras atenţia nici unui român, oficial sau ne, dacă l-ar fi zărit scrijelit pe-un zid sau în metrou, unde ar fi aşteptat să fie şters în compania pulelor cu aripi şi pizdelor cu numere de telefon şi floci de sîrmă. La ICR din New York, în formă de expoziţie, poneiul a fost despărţit de tovarăşii lui de stradă şi prezentat în formă de "artă", o artă venită din Dada care, ştie toată lumea, e invenţie românească (cînd se vede la o instituţie ca Muzeul de Artă Modernă) şi o obrăznicie jidănească atunci cînd apare în forma lui Tristan Tzara sau moştenitorii lui în dispreţ pentru guverne şi graniţe. În secolul XXI, Corina Şuteu a decis că galeria de arte de la ICR din New York ar fi bine pusă la curent cu esteticile moderne ale New York-ului, aproape toate venite din Dada. Corina a decis că Tristan Tzara şi Dada sînt români exact ca Nadia Comăneci şi Constantin Brâncuşi, un adevăr evident tuturor occidentalilor, puţinii dintre ei care au auzit şi de Nadia, şi de Brâncuşi. (Majoritatea au auzit de Dada.) Bine zis, bine făcut, bravo Corina, absolut OK. Desigur, un pic de nedumerire e şi ea necesară: ICR nu a fost bine pregătit pentru controversa care, normal, a urmat. Cu o ţîră de prudenţă, ICR ar fi trebuit să anunţe o masă rotundă cu o sută de academicieni străluciţi îmbrăcaţi toţi în haine tăiate din ziarele rromâneşti în care Dada se desfăşoară zilnic. ICR a preferat masa tăcerii şi şi-a lăsat poneiul roz să facă caca pe ea cu svastica pe cur. Da, domnule Păunescu, insulta asta este la adresa unei opere de artă declarată "simbol naţional". Chemat în grabă să explice poneiul, şeful ICR, un filozof cu simţul umorului, s-a pus să-l "descifreze" pentru literaliştii autohtoni. Pe drumul explicaţiei către ziare, s-a pierdut umorul şi poneiul s-a ponegrit, mîncînd tăciuni din mîna resentimentarilor, şi s-a întors, bătînd din copite, către instituţia lui H.-R. Patapievici, care a fost văzută deodată ca prietenoasă artei decadente, sionist-comunist-iudeo-americană. Asta ar fi, cum spun americanii, a storm in a teapot, o furtună într-o ceaşcă de ceai, dacă n-ar fi vorba de faptul că dinozaurii de tip Păunescu, Vadim, Iliescu au pierdut România. România primului deceniu al secolului XXI devine rapid o democraţie europeană cu mari speranţe şi posibilităţi, în artă ca şi în sport sau inginerie. Singura arenă în care reacţionarii opuşi progresului ţării mai funcţionează e aşa-zisa "cultură" unde ierarhiile stabilite de fascişti-comunişti mai funcţionează. Chestii ca "poet naţional", "artă naţională" ş.a.m.d. mai au ceva încărcătură, ca un telefon mobil cu două minute în el. Păunescu şi compania pot pretinde cumva că svastica de pe curul poneiului e proba de prejudecăţi de care ei înşişi sînt vinovaţi. Pe scurt, ei se proiectează drept adepţii democraţiei prin curul poneiului. Ar fi de surîs dacă, asemenea restului României Dada, n-ar fi demn de hohote de rîs. Andrei Codrescu este scriitor. Pe 3 septembrie s-a lansat cea mai recentă carte a sa, Jealous Witness: New Poems, însoţită de un CD intitulat Storm Songs cu The New Orleans Klezmer All-Stars (Coffee House Press).