N-am fost niciodată eco. Critica egologiei (a)politice

Trăim un paradox. În ciuda faptului că afirmăm cu tărie că ne pasă de natură, nu facem mai nimic pentru a o proteja. O imagine „zoom out”, bazată pe cifre, ilustrează impactul omului asupra mediului și ne dă fiori reci în plină criză a încălzirii globale: în ultimii 170 de ani, activitățile umane au crescut cu 47% concentrația atmosferică de dioxid de carbon; în timp ce citiți aceste rînduri, nivelul de dioxid de carbon din aer se află la cel mai ridicat prag din ultimii 650.000 de ani, ne avertizează NASA. În 19 din ultimii 20 de ani s-au înregistrat cele mai ridicate temperaturi din ultimul secol, excepție făcînd anul 1998, iar toate scenariile de viitor prevăd o accentuare a încălzirii. Între 10% și 12% din totalul gazelor cu efect de seră sînt cauzate de producția de hrană, iar aceasta, la rîndul ei, va fi afectată dramatic. Inegalitățile privind asigurarea hranei între țările industrializate și cele în curs de dezvoltare vor crește, cele mai sărace țări din zonele tropicale și subtropicale vor suferi cel mai mult, atît din cauza secetei, cît și a inundațiilor. Pentru că se suprapune pe un climat natural și așa variabil, încălzirea climatică indusă de oameni va face ca evoluția temperaturilor să nu fie nici uniformă și nici într-o tranziție lentă. Cel mai probabil, se va produce în șocuri, adică acompaniată de dezastre naturale. Aceasta este ceea ce cercetătorii au denumit epoca Antropocenă (Eurocenă sau Capitalocenă, mai corect spus) în care o mică parte din umanitate a devenit factorul geologic determinant cel mai important.

Există deja un larg consens în rîndul oamenilor de știință privind faptul că, în lipsa unor măsuri concertate, impactul asupra modului nostru de viață va fi unul profund. Producția agricolă și hrana vor fi grav afectate, penuria apei însoțită de dezastrele cauzate de inundații vor deveni o problemă cotidiană, iar migrația va genera alte crize economice și sociale. Antropologul și filozoful francez Bruno Latour, una dintre figurile importante în lupta contra schimbărilor climatice, scria la debutul pandemiei de COVID-19: „Avansez o ipoteză – această criză sanitară ne pregătește, ne induce, ne incită să ne pregătim pentru schimbarea climatică”. Fără îndoială, o astfel de imagine poate pune probleme de înțelegere, însă în realitate schimbările se petrec chiar acum, cu toate că mulți dintre noi nu le percepem direct. Este mai ușor să alegem să le ignorăm decît să simțim empatie pentru comunități aflate la mare distanță sau, cum ar spune Latour, „în modernism, oamenii nu sînt echipați cu repertoriul mental și emoțional pentru a face față unei scale atît de vaste de evenimente”. Apoi, urmează inevitabil întrebarea: ce ar mai fi de făcut în fața unei asemenea dezlănțuiri de forțe? Cum un răspuns simplu nu se poate da la o problemă atît de complexă, propun un tonifiant exercițiu reflexiv pe două teme importante și co-dependente: politică și economie. Să le luăm pe rînd.

Politic, în acest caz, înseamnă să urmărim actori precum partide și mișcări ecologiste. Partidele politice ecologiste din România postsocialistă sînt un caz particular. Ele nu numai că nu au reușit să se impună pe scena politică, dar nu au putut nici măcar să devină cît de cît credibile, ajungînd să fie contestate chiar de către cei pe care ar fi trebuit să-i reprezinte, și nu pentru vreo rătăcire de moment, ci pentru măsuri luate împotriva mediului, precum în cazul acordului dat de PER pentru exploatarea cu cianuri companiei RMGC. În afara acestei ieșiri în decor, formațiunile politice sînt aproape inexistente. Iar în ceea ce privește conceperea unor programe sau măsuri concrete de protecție a mediului, preferă mai degrabă discursuri naționaliste, conspiraționiste și teme anticorupție. Media le-a numit „partide breloc”, dar un nume mai potrivit ar fi „partide deloc”. Pe de altă parte, ceea ce părea un început de deceniu promițător pentru mișcările ecologiste din România, odată cu protestele împotriva proiectului de exploatare de la Roșia Montana și cele antigaze de șist de la Pungești (2013-2014), s-a terminat brusc și fără contur. Mișcările s-au lichefiat rapid și au dispărut în aburii evenimentelor, deși ambele păreau a fi, la momentul respectiv, semnale că se articulează o mișcare ecologistă importantă pentru prima dată în istorie. Mihai Goțiu scria, plin de optimism, în mai 2014, un editorial în care Uniți Salvăm era văzută ca mișcare anticonservatoare și antineoliberală, o „mișcare politică așteptată”. Cît de aproape a fost de adevăr e greu de spus, e clar însă că discursurile despre mediu s-au atenuat treptat odată cu trecerea timpului, au trecut apoi în plan secund, iar în final au dispărut, locul lor fiind luat de alte subiecte mult mai mundane. Astfel, din ceea ce se anunța a fi o mișcare pro-mediu la „firul ierbii” nu a mai rămas în final decît tema clasică a mitului ecologist al nobilului sălbatic de la Roșia Montană, la Pungești și invers. Salvînd generic „țăranul”, o mare parte dintre protestatari căutau de fapt să se salveze pe ei înșiși și, odată salvați, să-și vadă liniștiți de viața fiecăruia. Numesc acest tip de politică egologie, pentru că deși fagocitează ecologia ea este în esență condusă de interese particulare. În acest mod, politica s-a purificat de natură, cu alte cuvinte a scos-o în afara sferei sale. Altfel cum s-ar putea explica faptul că, în fața unor dezastre precum defrișări ilegale, „toaletări” monstruoase în numele „gospodărelii” edilitare, poluarea sau, mai bine zis, otrăvirea zilnică la care sînt supuși bucureștenii, dar și atacurile repetate în numele restituirii proprietăților asupra unor parcuri sau lacuri, pînă mai ieri bunuri comune, nu (mai) există nici o reacție?

Din perspectiva economică, în acest caz, înseamnă să ne uităm la (eco)producție și la (bio)consum. Se știe că agricultura organică este una dintre măsurile prin care se combate schimbarea climatică. Motivul e simplu, se bazează pe utilizarea cît mai multor factori de producție pentru a scoate pe piață bunuri agricole într-un mod mai sustenabil decît agricultura convențională. Prin urmare, ideal ar fi ca toate produsele pe care le consumăm să fie etichetate bio sau eco, am face ceva bine și pentru natură, dacă nu din stradă, măcar din bucătărie. Să mai facem un „zoom out”. Potrivit datelor Eurostat, la nivelul anului 2017, 54,7% din totalul terenurilor alocate culturilor eco la nivel UE era împărțit între patru state: Spania – 16,6%, Italia – 15,2%, Franța – 13,9% și Germania – 9,1%. În 2018, aproximativ 7,5% din totalul terenului arabil al UE era folosit pentru agricultura organică, dar România se clasează pe penultima poziție cu 2,4% suprafață de teren alocată agriculturii organice. Din cauza procedurilor de certificare a terenurilor ca „organice” și a procesului de conversie de durată, România stă cel mai prost din UE. Bulgaria, în decurs de șase ani, și-a dublat suprafața destinată agriculturii ecologice, în timp ce în România a crescut cu doar 13%. În același timp, pentru finanțarea programelor ne bazăm în cea mai mare măsură pe fonduri europene, în timp ce statul român are cea mai mică contribuție din UE 27, ceea ce arată și interesul clasei politice pentru astfel de teme. Drept urmare, avem peste 7.000 de producători, cam cîți are și Bulgaria, dar de trei ori mai puțini decît Grecia sau Polonia, de cinci ori mai puțini decît Franța sau Spania și de zece ori mai puțini decît Turcia. Dacă mai aflăm și că mare parte din producția internă este destinată exportului, nu e de mirare că, în afară de tridentul de forță „lapte, brînză, ouă”, nu prea găsim produse bio autohtone. (Eco)producem puțin, dar probabil ne consolăm cu (bio)consumul. Un studiu recent publicat arată că, de exemplu, în 2016, în Danemarca o persoană a cheltuit pe produse bio, într-o lună, în medie 277 de euro, în Elveția 274 de euro, în Suedia 194 de euro, iar în România 3,72 euro (Popa și Dabija, 2019). În raport cu exemplele anterioare, aproape că nu (bio)consumăm, dar totuși pentru România înseamnă și asta ceva. Recent am fost îndemnat să „adopt un țăran” de către site-ul unei asociații cu același nume. Inițiativa nu e rea, dar simt că revenim de unde am pornit.

Parafrazîndu-l pe Latour, se poate spune că n-am fost niciodată ecologiști. Am încercat politic, dar n-am reușit, din punct de vedere economic încă nu avem o piață a produselor organice consolidate și sîntem în coada clasamentului la producție. Nici la consum nu stăm mai bine, din varii motive, în schimb avem imaginea idilică a țăranului mereu la îndemînă, gata să ne salveze și de schimbările climatice, și de noi înșine.

Răzvan Papasima este cercetător și co-fondator al start-up-ului de cercetare socială Antropedia.