Moromete să ne judece

Întrebarea cu privire la fascinația pe care o exercită Moromeții de mai bine de o jumătate de secol e extrem de complicată și ar merita, probabil, analize și dezbateri ample. La o primă vedere, cele două cărți ale lui Preda, din 1955 și 1967, ar fi avut toate datele să se estompeze în percepția publică: ele nu mai reflectă societatea actuală nici din punctul de vedere al situației rurale (la fel de problematică azi, însă din cu totul alte rațiuni), nici din cel al raporturilor politice – părăsirea lumii vechi în favoarea utopiei comuniste. Și totuși, ele sînt citite, redescoperite, ecranizate cu succes de public, așa cum se anunță Moromeții 2 al lui Stere Gulea.

O primă explicație e de regăsit în amploarea fenomenului „moromețianismului“, fenomen apărut la puțin timp după apariția primului volum. Mai există, desigur, destule romane remarcabile în literatura română, însă ce se poate observa imediat e că nici unul n-a reușit să impună un personaj de o asemenea anvergură socială. Ilie Moromete, nu m-aș sfii să afirm acest lucru, e cea mai importantă personalitate ficțională a literaturii române. Într-atît de importantă, încît a derivat într-o etichetă existențială: de la Moromeții încoace, lumea începe să fie populată de „moromețieni“, la fel cum, în literatura mondială, Cervantes a descoperit categoria umană a donquijotismului sau Flaubert pe cea a bovarismului.

Ce e, așadar, moromețianismul? Criticii literari și eseiștii s-au dat de ceasul morții să explice cît mai nuanțat această categorie, cu rezultate mai mult sau mai puțin relevante. Una dintre explicațiile cele mai subtile e de regăsit într-o carte din 1981 a lui Ovid S. Crohmălniceanu, care definește modul de gîndire și exprimare moromețian ca pe „o reducție a lucrurilor la planul vieții comune și al logicii acesteia, bazate pe bunul-simț elementar“ sau ca pe „coborîrea subtilităților spiritului pe terenul existenței cotidiene, cu o bruschețe amuzată de efectul ei dezumflător“. E evident că acest duș rece aplicat mistificărilor și falsificărilor de tot soiul (curente, trebuie s-o recunoaștem, în discursul public românesc de ieri și de azi) e apanajul unui personaj care preferă întotdeauna să fie sincer cu sine însuși, chiar cu prețul de a fi antipatizat sau marginalizat.

Nevoia de adevăr rostit fără înconjur a creat o adevărată mitologie a lui Moromete în cultura sub comunism. Autoritatea enormă a lui Marin Preda în rîndul scriitorilor români s a construit pornind de la libertățile pe care autorul le-a atribuit lui Moromete sub protecția pactului ficțional. Deși Preda n-a fost neapărat cel mai curajos scriitor al perioadei (n-a făcut disidență propriu-zisă, ca alții), el a reușit să gestioneze cel mai eficient relația cu Puterea, negociindu-și permanent limitele permisivității expresiei sub cenzură. Cu anumite concesii, aproape inevitabile sub un regim de control strict, mai toate cărțile lui au reprezentat modalități de a restitui adevărul istoric sau de a pune pe tapet chestiuni presante într-o perioadă cînd discursul public general sau cel specializat (istoria, sociologia) erau complet falsificate de ideologia totalitară: Moromeții 2 surprinde neidilizat drama colectivizării și pe cea a instaurării comunismului, Delirul se întoarce – cu destule ambiguități, însă – asupra epocii lui Ion Antonescu, iar Cel mai iubit dintre pămînteni e o incursiune în întunecatul deceniu stalinist. De aceea a putut să afirme Norman Manea, imediat după căderea comunismului, că „a vorbi despre Marin Preda va însemna, totdeauna, mai mult decît a vorbi doar despre Marin Preda…“ A vorbi despre Preda, aș adăuga, echivalează cu a pune în discuție contexte sociale, politice, existențiale importante pentru România ultimelor decenii.

Revenind la Moromete: Preda a făcut din el colportorul cel mai credibil al adevărului și al moralei printr-un complicat transfer identitar care a funcționat în toată cultura sub totalitarism. Ceea ce scriitorul nu putea spune în nume propriu atribuia unui personaj privilegiat, învestit cu autoritate extraordinară. Alături de mecanismul degonflării adevărurilor metafizice prin politica bunului-simț, Moromete ilustrează, aș spune, poziția insului neintegrat, a celui care refuză concesiile și se îndreaptă contra sistemului. Nu e greu de observat că fantasma unei personalități incomode a bîntuit (din spirit de compensație?) în ultimele decenii o societate în care mai degrabă alinierea, compromisul, pactizarea cu sistemul au constituit norma. Nu figura țăranului o ilustrează Moromete (sau ea rămîne secundară), ci mai degrabă pe aceea a disidentului sau, în sens mai larg, a neînseriabilului, a nonconformistului. Din această cauză el rămâne cool chiar pentru tinerele generații, care citesc sau recitesc – pot s-o atest prin reacțiile studenților mei – Moromeții cu plăcere.

Poziția de disident a personajului central reiese mai cu seamă din Moromeții 2. Roman-dezbatere, el ilustrează confruntarea dintre „lumea veche“, așa-zis burgheză, dar democratică, și „lumea nouă“ totalitară. Subtilitatea artistică a cărții stă în a plasa această dezbatere fundamentală pentru societatea românească (dar abstractă și plictisitoare pentru un roman) în cadrul unei dispute între tată și fiu, unde emoția acutizează intensitatea ideilor. Narațiunea nu atribuie dreptate evidentă nici uneia dintre tabere, însă privilegiază în mod evident poziția tatălui. Niculae e caricatural, are replici descalificante, de intelectual fanatizat de cărți, în timp ce Moromete denunță mai toate tarele sistemului totalitar pe cale de a se instaura, de la interzicerea inițiativei economice pînă la cea a expresiei libere a individului. Nu puține sînt frazele memorabile ale personajului, de zeflemisire subțire a încercării de a supune realitatea unei ideologii dogmatice. În versiunea din 1975 a romanului, Moromete pronunță Stalin „cum ar fi zis Marin“ și se întreabă dacă nu e de ajuns „că plouă în Uniunea Sovietică. Ce nevoie e să mai plouă și la noi?“. În alt loc (însă exemplele se pot înmulți) sînt denunțate deschis abuzurile totalitarismului: „Ești chiabur, chit că tu ești desculț și n-ai după ce bea apă, și imediat îți face hîrtie și te trimite la raion“. Semn că personajul fusese învestit de Preda cu rolul de a exprima adevăruri elementare într-o perioadă cînd acestea erau imposibil de rostit pe alte căi.

Prin urmare, alături de calitățile intrinseci ale scriiturii lui Preda, despre care s-a scris mult și bine, natura de arbitru al societății românești atribuită „moromețianismului“ – exagerată, ca orice mit cultural – e decisivă pentru succesul romanelor timp de mai bine de o jumătate de veac. 

Alex Goldiș este lector universitar și critic literar.

Foto: Vlad Cioplea, la filmările Moromeții 2