Monahismul. Sustenabilitatea perenă
Sustenabilitate și reziliență sînt doi termeni care au intrat abrupt în fondul curent al limbii române, în ultimii doi-trei ani de zile, odată cu apariția molimei chinezești (profit de ocazie să-i spun astfel, pînă acum nu aveam voie) și a războiului din Ucraina vecină. Teritorii naționale, organizații, ecosisteme, întreprinderi, chiar și existențele noastre individuale, totul este supus acum unei injoncțiuni de sustenabilitate și reziliență, ca răspuns la un context variat: schimbări și catastrofe naturale, crize economice și sociale, lipsa materiilor prime, războaie și alte catastrofe naturale.
Am început să-i utilizăm atît de mult și de intensiv pentru că avem o reală nevoie de a înțelege, de fapt, ce se întîmplă cu noi în această perioadă de schimbare și de reașezare din mers a societăților. Cu toate acestea, excesul le fragilizează și golește de sens – cred că lingviștii ar putea da un răspuns mult mai detaliat la această problemă. În plus, devine din ce în ce mai dificil să facem diferența între „sustenabilitate” și noțiuni conexe, cum ar fi dezvoltarea durabilă, robustețea societăților, adaptabilitate, reactivitate globală, sensibilitate, empatie etc. Termenii nu sînt incompatibili unul cu celălalt, dar nici nu se suprapun perfect, este evident că ei se completează pentru a da naștere unui concept nenumit, dar pe care-l putem simți, acolo, undeva, pulsînd. Voi încerca la rîndul meu o definiție foarte personală și foarte liberă a noțiunilor de „sustenabilitate” și „reziliență”. Ambele se referă la sisteme mari, globale, cu timpi considerabili de răspuns și de adaptare. Sustenabilitatea se referă la capacitatea de a „duce” pe termen lung o acțiune, dar fără a dăuna mediului înconjurător, în primul rînd, un echilibru dinamic între trecut și viitor, local și global, autonomie și dependență față de celălalt. Reziliența este o proprietate intrinsecă a sistemelor mari, care are la bază capacitatea de a răspunde în timp util unor crize locale sau globale, dar poate fi experimentată și la scară mai mică, chiar individuală. Odată depășită criza, sistemul revine la starea inițială, ba mai mult, învață din aceasta, pentru a se perfecționa și depăși o viitoare criză, poate mai intensă decît precedenta. Un aspect mai puțin luat în considerație atunci cînd se vorbește de sustenabilitate & reziliență este că ambele au de a face și cu memoria lungă, cu trecutul societăților cu pricina, în sensul că putem găsi în trecut răspuns și soluții la prezent, dacă învățăm din erori și traume.
Mănăstirile și mediul monahal sînt ele sustenabile și reziliente, în sensul de mai sus? Se pare că da, însăși existența lor aproape bimilenară este un răspuns în acest sens. Dincolo de definiții teologice sau de aridă istorie ecleziastică, monahismul este o formă aparte de viață religioasă care dorește, după cum spunea sociologul francez Jean Seguy într-un articol din anii 1970, care a schimbat viziunea asupra acestuia, să concilieze, să împace o construcție utopică (mănăstirea ca loc ideal, perfect, colțișorul de rai și de împărăție a lui Dumnezeu pe care o putem vedea aici, pe pămînt) cu exigențele și condițiile dificile ale lumii care începe imediat după ce se termină zidurile împrejmuitoare ale mănăstirii. O explicație a faptului că mănăstirile au supraviețuit atît de mult și au traversat secolele este tocmai economia monastică. Ele au căutat, de-a lungul vremii, să depindă cît mai puțin de puterea temporală, prin independență financiară. Este adevărat că situația este relativ diferită între Vestul și Estul european, din cauza modelului istoric diferit de dezvoltare și de organizare (Ortodoxia nu cunoaște „ordine” monahale diferite), dar afirmația se verifică global, prin continuitatea modelului. Chiar dacă astăzi nu ne mai interesează acest aspect, mănăstirile au contribuit în mod activ și direct la dezvoltarea economică, socială și culturală a Europei. Poate că ar merita evidențiat faptul că mănăstirea este cea care a dus la răspîndirea ceasului deșteptător (călugării trebuiau să se trezească-n crucea nopții pentru a participa la slujbe, nu e natural, nu e în firea omului să o facă), a morilor de apă sau a agriculturii eficiente, înalt productive și specializate – celebrele „ferme cisterciene” apărute în secolul al XII-lea. Istoricul francez Jacques le Goff detaliază toate acestea în cunoscuta sa carte Pentru un alt Ev Mediu (1977). Doar cîteva exemple printre altele – dacă trecem și la brînzeturi, beri și vinuri, intrăm în alt capitol al rezilienței, mai vesel și binevoitor. Glumesc stîngaci, dar v-ați pus oare întrebarea de ce una dintre cele mai cunoscute zone viticole ale Valahiei se numește Valea Călugărească? Datorită mulțimii de schituri și metocuri care produceau vin de calitate pentru Biserică și nevoile liturgice ale acesteia.
Mănăstirea, ca instituție, respectă cîteva dintre principiile de bază ale sustenabilității, în accepțiunea modernă a termenului. În primul rînd, a acceptat constrîngerile „timpului scurt” (termene, condiții, limitări), pentru a-l include însă într-un timp mai lung, eschatologic. Timpul proiectului monastic este unul nedefinit; el se va termina, teoretic vorbind pentru sociologi, „practic” pentru cei credincioși, cu Parusia, a doua venire a lui Iisus pe acest pămînt. Pentru a face ceva să dureze este nevoie de o viziune a procesului care să depășească prezentul, clipa – însăși definiția sustenabilității. Trebuie avută în vedere o dozare a performanței pe termen lung, deoarece nu poți fi performant tot timpul, după cum ni se cere astăzi (eventual și „creativ”, un alt cuvînt fetiș al modernității). Nu poate fi susținut procesul pe termen lung, e necesară și o dozare a intensității.
Călugării au încercat mereu să respecte ritmul naturii și natura însăși. Natura însăși este o creație divină, plăcută lui Dumnezeu, așa că ea nu trebuie distrusă, schimonosită, pentru că ar fi o lipsă de respect față de Creatorul ei. O altă explicație, mai prozaică, este legată de spațialitatea așezămintelor monastice. La începuturile acestora, ele s-au aflat în locuri mai greu accesibile, izolate, la mijloc de codru (neapărat des...), margine de ape, ostroave (vezi, de exemplu, Mănăstirea Cernica de lîngă București), deșert, insule. Așa că viețuitorii lor au fost obligați prin însăși natura existenței lor să asculte, la propriu și la figurat, mediul înconjurător, să aibă o măsură mai justă și mai echitabilă a progresului și ritmului ființei în comunicare plenară cu natura.
„Economia monastică”, așa cum o vedem astăzi, inclusiv în România, are tendința sustenabilă de a promova țesutul local de producție și proximitatea. M-am putut convinge eu însumi, în vara anului trecut, cum anumite mănăstiri întrețin legături foarte puternice cu localnicii, care adună din natura înconjurătoare plante medicinale, ciuperci, fructe de pădure, toate fiind condiționate mai apoi în laboratoarele lor, așa cum se face de secole, de fapt, respectînd anotimpurile, ciclul firesc și natural al lumii, la urma urmei. O mică paranteză: în ziua în care redactez aceste rînduri, 6 martie 2023, mai multe articole deplîng criza de legume de pe rafturile magazinelor din Marea Britanie (Brexit-ul e de vină). Lipsesc roșiile proaspete. Dar este sustenabil să mănînci roșii „proaspete” la început de martie? – că tot ne place să vorbim așa de mult de viitorul ecologic al planetei. Revin: prin utilizarea forței de muncă locale, ia naștere o autonomie reală, la mai multe niveluri, sînt create locuri de muncă acolo unde ele nu mai există de multă vreme.
Atenție, nu vreau să par naiv sau plin de bune intenții „eco”: monahismul, viața monastică în general este plină de contradicții, incomprehensiuni, neînțelegeri. Călugării, la rîndul lor, nu se vor a fi nici modele de urmat, nici experți, nici teoreticieni sau comercianți. De altfel, această tentație a banului și a îmbogățirii mănăstirilor de pe urma produselor pe care le vînd a făcut să curgă rîuri de cerneală de-a lungul vremii. În anumite cazuri, sînt chiar un antimodel, scandalurile cu repetiție din lumea lor atrag în continuare un public foarte larg și contribuie la propagarea unei imagini distorsionate a întregului. Dar ceea ce m-a surprins, stînd de vorbă cu ei, atunci cînd s-a putut, un călugăr (o călugăriță) nu este prea vorbăreț (vorbăreață) – scrierea incluzivă se impune aici – prin firea lucrurilor, este permanenta lor stare de interogație, neliniștea lor firească cu privire la problemele reale ale lumii acesteia și felul în care ar putea fi ele depășite. Noi ne adresăm întrebări „sustenabile” de puțină vreme, ei o fac dintotdeauna. Pentru ca un lucru să dureze trebuie să depășești suprafața realului și să te apropii de profunzime. Cred că de asta este vorba, de fapt: ne-am dat seama că nu mai putem continua ca pînă acum.
Tensiunile legate de ceea ce numim acum sustenabilitate și reziliență au existat dintotdeauna, fără îndoială. Valorile puternice, idealismul cu nuanțe radicale, viziunile „radicale” nu sînt pentru oricine, așa că ele au fost admirate și criticate puternic, în același timp. Mănăstirea, ca sistem și modalitate de existență, a fost caracterizată ca fiind o construcție utopică, dificilă; dar este singura utopie în curs de realizare, care a durat în timp. Toate celelalte utopii pe care le-a cunoscut omenirea au eșuat, ea rezistă eroic, în ciuda secularizării ambiante, tocmai pentru că… este un sistem rezilient și sustenabil. Prin analogie, am putea crede că tentativele noastre de a construi o economie și o societate sustenabile țin și ele de domeniul utopiei? Dacă nu, în ce măsură modelul universal al monahismului poate servi ca sursă de inspirație? Discuția rămîne deschisă.
Mirel Bănică este inginer electronist şi doctor ȋn ştiinţe politice, Universitatea din Geneva. În acest moment pregăteşte un volum dedicat sociologiei monahismului ȋn România după 1990, apariţie probabilă în toamna 2023, la Editura Polirom, Iaşi.
