Mitică: fals raport clinic

"Dacă eram cu o femeie, puneam metronomul la capul patului şi o ţineam aşa 45 de minute." Mă priveşte galeş, de efect. Studiază terenul. Are o frizură incredibil de corectă, mîndru de firele lui albe care i se iţesc dintre negre pentru a-i da o alură argitantă. E Mitică. Îmbătrînit, trecut peste ultimele două decenii de obositoare tranziţie. Pensionar, schimbîndu-şi de ceva vreme cămaşa scrobită cu mîneci scurte pe un tricou polo plăsticos, dar curăţel şi foarte şic. Aştept cîteva secunde. Verbiajul continuă. Îmi povesteşte despre tabere de vară ale tinerilor fotbalişti, de pe vremea comuniştilor, la care pusese şi el osu’. Acolo l-a cunoscut pe Cornel Dinu, care era un ţînc pe vreme aia, "ambiţios, domle, da’ băiat de gaşcă". Îmi povesteşte cum el bea cel puţin un şpriţ pe zi, de 45 de ani, dar că ficatul lui e încă valid, nu de gîscă. Stă bine şi cu stomacul, doar cu tensiunea are ceva probleme. Dar e atent cu medicaţia, şi merge la doctor de întreţinere. Mitică e rasist cu moderaţie. Ştie să se poarte cu ţiganii, pe care-i bine să-i ţii la distanţă, dar în limitele omeniei. Pentru că-i Rapidist, chiar dacă ţine şi cu Steaua din cînd în cînd, la meciurile mari. Mitică regretă vechiul Bucureşti, dar mai ales terasele " Lido-ul, Cina, dar şi birtu’ de pe Vasile Lascăr, unde pînă prin ’98 şi-a băut şpriţurile în garaju’ de sub bolta de vie, numai că acum au făcut acolo o bancă, şi totul s-a scumpit peste măsură. "Dar viaţa nu e numai o înşiruire de mărgeanuri, mai ai şi piatră ponce pe alocuri" " îmi spune Mitică, făcîndu-mi cu ochiul. Într-o de-abia schiţată ploconeală, că doar e la vreun fel de doctor, ce mai. Eu să-l examinez? Cine e Mitică? Fă-i şi tu un profil psihologic, mi s-a spus, că vrem să vedem dacă a mai supravieţuit. Eram sceptic că Mitică, adevăratul Mitică, fiul lui Mitică şi nepotul lui Mitică, mai trăieşte. Mă frec toată ziua de odraslele lui prin oraş, dar aveam impresia că regele părăsise clădirea. Mitică e narcisic cu moderaţie. E perfect adaptat la un circuit de oameni şi de relaţii, e un conservator. E o colecţie de locuri comune, de învăţături definitive, dar face totul, repet, cu moderaţie. Rasist cu moderaţie. Băutor cu moderaţie. Anti-provincial cu moderaţie. Are inclusiv o teorie despre mitici în viziunea bănăţeanului, a ardeleanului sau a moldoveanului. Nu are vocaţia imperialismului şi nici măcar a capitalismului. Face afaceri mici, are venituri medii şi fraze mari la dispoziţie. Mitică, în fond, dincolo de aura lui pe cale de-a se pierde, este benign. Mi se plînge de copiii lui, care au luat-o razna. Are un fiu, care învîrte ceva biznis şi cu care nu prea vorbeşte. "Nu respectă pe nimeni, se dă cu merţanu prin oraş şi crede că asta-i viaţa. Nu are respectul muncii şi nici măsura distracţiei, ce să-i faci." Iar despre fiică-sa, spune că "e prin Belgia, la ceva studii politice, dar ne scrie rar şi avem perspective diferite. Îmi reproşează că am ţinut-o din scurt, dar pentru mine disciplina e religie, bre" " îmi spune Mitică şi mă priveşte în ochi insistent. Nu am chef de poveştile lui, şi mă irit puţin că nu pot să-mi arunc nada întrebărilor. Îmi închipui că nu a fost niciodată un interlocutor confortabil pentru ceilalţi, atunci cînd erau pe picior de egalitate. Căci cu superiorii, cred că este altă treabă. Pentru că Mitică este curajos cu moderaţie, iar cu ăi de sus mai bine pleci capul, că ştim că sabia nu-l taie. Mi-a repetat-o de vreo două-trei ori, ca să se asigure că am înţeles cum e cu viaţa. Sînt cam tînăr pentru el, şi pe deasupra e clar ca bună-ziua că nu sînt din Regat. Mă trădează accentul bănăţean şi o anumită non-directivitate care îl încurcă şi-i dă apă la moară în acelaşi timp. Şi cu examinarea, ce fac? Am stat vreo două ore cu Mitică. I-am înghiţit în dumicaţi mărunţi opiniile de viaţă, poveştile sfătoase, fanfaronadele şi văicărelile. E el. Chiar el. Cel pe care-l înjurau sau ironizau timid, pe la colţuri, bănăţenii sau ardelenii acum ceva timp, acuzîndu-l de tupeu şi nesimţire, de dominarea-fără-discernămînt a destinului ţării, imperialistul local şi mitocanul mărunt, de ocazie, care te scoate din minţi cînd îi eşti vecin la camping, la Neptun. Foarte bine, l-am cunoscut, şi-acum ce? Mi se pare că-i istorie, Mitică. Cînd le mai fac cîte o vizită alor mei la Timişoara, ei au deja altă grilă. Încetul cu încetul, după opt ani de stat în Bucureşti, ei au început să-l caute pe Mitică în mine. Îmi sancţionează obrăzniciile, mă chestionează cum mai e prin Capitală, pentru a titra în urme acel reziduu care în concepţia lor se depune încetul cu încetul în paharul Berzelius al caracterului meu, şi care mă transformă în Mitică, în noul Mitică. Am vrut să scriu un raport clinic. Dar în final am renunţat. N-aveţi nevoie de un profil care se va dovedi inutil. Mitică a ieşit pe uşa cabinetului, după o scurtă şi penibilă scenă în care se simţise obligat să-mi strecoare o bancnotă de o sută de mii. C-aşa se face, mi-a spus. E pe cale de dispariţie, un brontozaur născut în cretacicul interbelic şi perfecţionat în jurasicul comunist. Încă agăţîndu-se de mica lui nişă dar din ce în ce mai fără oxigenul spriţului de zi cu zi. Mă gîndesc cu groază că poate neo-miticii vor fi şi mai răi. Că paleo-reptilele vor fi înlocuite de agili carnivori, că asta-i evoluţia speciilor, nu? Îmi închid buticul de psihoterapie şi mă îndrept spre Greenhours. Aici mă aşteaptă o mînă de prieteni, la o bere. În Bucureşti este zăpuşeală, şi conversaţia va lîncezi molcom. Am cîteva subiecte în cap, să le povestesc despre o vacanţă prin Europa, să aud pe unde au mai fost ei. Cu toţii avem opinii şi ne simţim bine, cu moderaţie. Ne pregătim pentru toamnă, iar Bucureştiul se pregăteşte de supravieţuire. Populat de noi mitici, printre care mă număr şi eu…