Minunatele isprăvi ale Adrenalinei (basm suprarenal)

A fost o dată, a fost de două ori, apoi (după o scurtă pauză) a fost a treia oară și a tot fost pînă ce nu mai fu. După o vreme (cînd vremea aia a trecut, o alta luîndu-i locul), a fost din nou de multe ori la rînd și, dacă n-o fi încetat să fie între timp, poate că este și acum. A fost o fată pe nume Adrenalina, vioaie, neastîmpărată și zglobie. Și era înzestrată cu o sumedenie de calități, precum: a) dorința de a face bine fără să ceară, în schimbul facerii de bine, vreo răsplată; b) un suflet nobil, deși un pic asimetric în partea de jos, acolo unde se lovise cîndva de un refuz; c) etc. Avea în ea atîta energie fata asta cît să transforme repausul într-un motor puternic (dar nepoluant) care să nu consume nici un strop de motorină și să funcționeze doar pe bază de avînt. Iar întrucît energia nu-i lipsea (ba chiar, adesea, trecea de un anume prag), o folosea din plin ca să producă binele pe scară largă. Într-un cuvînt, era supertare.

Și într-o zi, pe cînd se relaxa la umbra unui pom, după o serie de fapte bune, i s-a așezat pe umăr un fluture din specia numită popular „Căposul pădurii“ (Thymelicus sylvestris), care i-a șoptit la ureche: „Adrenalino, scuze că te deranjez din relaxare, dar tocmai am primit un SMS feromonic de la un coleg de departe, spune c-ar trebui să intervii acolo neîntîrziat într-o situație deosebită, cu implicații majore pentru lume“.

„OK“, a zis Adrenalina, și-a pus în rucsac cele necesare (trusa de machiaj, laptop-ul, o sticlă de un litru cu apă vie) și a purces la drum. Ca să purceadă rapid s-a suit pe iapa Enzima (un mijloc de locomoție foarte potrivit pentru deplasările urgente) și în cîteva minute era departe, la destinație, unde o aștepta colegul – un fluture din specia numită popular „Albăstrelul dințat“ (Polyommatus daphnis) –, care i-a explicat, sumar, situația.

„Uite care-i treaba, fato: cum poate știi (iar dacă nu, afli acum), sîntem pe Tărîmul Indolenței, patria încremenirii și a stagnării. Aici n-ai voie să te miști din loc, ești obligat prin lege să rămîi întotdeauna fix. Nici vîntul nu bate pe la noi (presupunînd că i-ar veni să bată), stă tolănit pe niște nori și oftează adînc la răstimpuri. Nu pot să umble liber pe meleagurile noastre decît hoții, paznicii trîndăvelii și animalele rele. (Sau străinii care nimeresc întîmplător prin locurile astea și de obicei o rup la fugă imediat.) Eu, fiindcă zbor, sînt o rușine pentru întreaga fluturime din muzee, dacă m-ar prinde Paza în flagrant delict de hoinăreală m-aș trezi captiv pe veci într-un dicționar. Ca mine nu sînt mulți care să nu fi împietrit, mai e o rață undeva pe lac, un zimbru cam firav la intrarea pe autostrada spre Moldova și doi-trei elefanți într-o ogradă. Cît despre oameni, nici vorbă să miște vreunul. Și asta din pricina conducerii statului, căci țara e guvernată discreționar, pe calea imuabilei stabilități, de către Prințul Amorf, un despot luminat întrucîtva pe dinăuntru, însă complet inert pe dinafară, pe care un viclean manager l-a vrăjit să își dorească tihna mai presus de orice, fie și cu prețul amorțirii generale. Numai tu poți desface vraja, numai tu îl poți face să renunțe la neclintire în favoarea unei stabilități ceva mai sprințare, numai tu ne-ai putea reda zbenguielii.“

„Înțeleg“, a spus Adrenalina. „Cum ajung la el?“

„O iei spre miazănoapte“, a lămurit-o fluturele, „și mergi pînă la intersecția dintre miazănoapte și apus. Acolo ai să vezi un bloc de locuințe, e singurul din preajmă, în jurul lui nu sînt decît palate somptuoase. Intri în bloc, urci la etajul 3 și cauți apartamentul 21, care e reședința Prințului Amorf. Cum te descurci în continuare te privește. Dar te previn că-n drumul tău vei înfrunta multe primejdii și destule obstacole ți se vor ivi dinainte.“

„Nici o problemă, primejdiile și obstacolele sînt specialitatea mea“, a zis Adrenalina, a priponit-o pe Enzima de un semafor din codru și a plecat. Abia făcuse cîțiva pași cînd i-a sărit în față un regulament cumplit, cu șapte capete și-n fiecare bot al fiecărui cap cu o mulțime de anexe ascuțite. I-a venit ușor de hac, aducîndu-i la cunoștință existența unor excepții care îndată l-au dat gata. Pe urmă a văzut, la marginea șoselei, un balaur birocrat, în spatele unui birou cuprins de flăcări, care i-a cerut imperativ adeverința de tristețe și, fiindcă ea nu era în măsură s-o prezinte, a vrut s-o bage la zdup. N-a reușit: cu două picături de apă vie, Adrenalina l-a spulberat. A mai mers ce-a mers, retezînd capete de scorpii cu laptop-ul și aruncînd namile fioroase în brațele neantului, pînă ce drumul s-a închis. Îl închidea un zid înalt pe care scria Accesul interzis (dincolo de el se auzeau privighetori și răsunau, în crescendo, geamparale). „O fi vreo chestie de interes pentru mine“, și-a zis Adrenalina, a scos rujul din trusa de make-up și l-a apropiat de suprafața zidului. Pe dată, ca și cum acționau asupra lui forțe dintr-un domeniu diferit, superioare coeficientului de nepătrundere, zidul s-a dat la o parte. Și Adrenalinei i s-a arătat o imagine de vis, cu note de coșmar: pe o pajiște verde (un verde profund și totuși dulce), petrecerea zmeilor era în toi.

Se adunaseră ca să petreacă violent circa o sută de zmei plus lăutarii și DJ-ii. Pe mesele întinse, grămezi, mormane și munți de răutăți (căci zmeii se feresc de bunătăți): Mercedes-uri și BMW-uri la proțap, mitraliere în aspic, șaorme uriașe din care picurau în farfurie răcnete, salate de cruzimi à la Kremlin și alte preparate culinare de același soi. În sticle, cele mai alese chinuri din podgoriile spaimei. La loc de cinste, pe un catafalc de aur, ședeau Zmeul, Zmeoaica, Zmeuțul și Zmeuța (prototipul familiei standard în societatea zmeiască), înconjurați de rubedeniile lor apropiate. Iar petrecerea era prilejuită de un eveniment unic – Zmeuței avea să i se taie moțul (care moț, în paranteză fie spus, se întindea pe aproximativ un hectar). Cînd au zărit-o pe Adrenalina, unii au încercat să scape luînd-o la picior, alții au implorat-o să-i cruțe, dar în zadar: cu ajutorul unei drone, fata a împrăștiat în aer o pudră de obraz care i-a cufundat instantaneu pe toți în somnul cel veșnic.

De-aici încolo a fost floare la ureche pentru cineva de anvergura Adrenalinei și avînd atîtea atuuri în dotare. Din trei salturi, urmate de o răsucire și un chiot, a fost în fața ușii de la apartamentul 21, unde locuia Prințul Amorf. I-a dat un brînci și poc! – ușa s-a desprins din balamale, invitînd-o să intre. Înăuntru, într-un fotoliu, prințul stătea comod pe gînduri, apucase o idee de un capăt și se străduia s-o tragă înspre el. Mai exact, căuta să arunce o punte între Platon și Pynchon. Și mai exact, se întreba dacă o afirmație din Curcubeul gravitației („Nu există luptă deschisă pentru putere. Totul e seducție și contraseducție, reclamă și pornografie“) ar putea fi ecoul vorbelor pe alocuri tăioase ale lui Socrate din Republica. Atît de absorbit era de contemplarea ideii încît nici n-a simțit cînd i s-a așezat Adrenalina în poală. Dar ea l-a strîns la piept, l-a privit cu emoție în ochi și i-a spus: „…“ (nu am permisiunea de a-i reproduce spusele, din motive de copyright). Apoi l-a ajutat să se ridice din fotoliu, Prințul Amorf și-a scuturat amorțeala din trup (ideile din minte i s-au aerisit) și au pornit-o amîndoi într-o excursie pe trotinete prin lumea care își recăpătase principiul activ.

Cam asta a fost tot și v-aș ruga să nu mai insistați, n-am să încalec pe o șa.