Minimax, teroarea mogulilor

În colţul roşu: Mihai Tatulici. În cel verde: Koala Brothers. Al treilea colţ, la primire: roş-albastru, ca Steaua: Gâdea şi Stan. Cine credeţi că va cîştiga din această bătălie? Şi cine-s Koala Brothers? Pe termen mediu, necunoscuţi, în cele din urmă, cîştigători. Fraţii Koala sînt verii Familiei Large (de elefanţi), surorile lui Leo şi Fred, nepoţii lui Publicitate şi finii lui Închiderea Programului, pe un post de copii, numit Minimax. Toate aceste personaje periclitează serios status-ul lui Tatulici şi laptopul lui Valentin Stan, ca şi o bună parte dintre somităţile TV autohtone. Cum vine asta? Postul l-am ales doar de dragul titlului şi, ca el, în momentul ăsta, mai sînt cîteva zeci. Cablurile TV s-au umplut din 2005 încoace de televiziuni româneşti de nişă. Există o zonă de ştiri, formată din Realitatea TV, Antena 3 şi N 24, o alta de sport, una de femei, una de muzică, iar The Money Channel pare a fi deschizător de drumuri pe zona de business, în funcţie de criză. Însă şi numeroase altele. Desene animate, ştiinţă, filme, sport (din nou, dar canale internaţionale), lifestyle, muzică (tot ca posturi externe), în fine " dar să nu spuneţi la nimeni " adulţi. De-ăia dezbrăcaţi. Ei, nu noi. Ce sens are toată enumerarea asta? E vorba de nişe, peste tot. Dar, identice din punctul de vedere al telespectatorului, telecomenzii şi ghidurilor TV, programele din categoria B sînt nişte afaceri radical diferite de cele din categoria A. Primele reprezintă investiţiile temeinice sau, dimpotrivă, echivalentul audiovizual al vanity publishing-ului pentru cîţiva mari proprietari de media români, aşa-numiţii "moguli". Piaţa de publicitate TV, care se zice că va scădea anul acesta de la un promiţător 350 de milioane de euro la 300-310 milioane, hrăneşte majoritatea acestor canale, la care se adaugă PRO TV, Antena 1, Acasă TV şi alte posturi de categorie (mai) grea, care iau partea leului. Problema, în aceşti ani, e însă că partea leului se micşorează. Prin 2003-2004, oferta cabliştilor includea în jur de 50 de canale TV. Acum, cu pachete opţionale şi în diferite configuraţii, poţi trece, pe unele platforme digitale, de 80 de posturi. O parte dintre ele sînt difuzate în sistem "pay TV", adică broadcaster-ul percepe o taxă de la cablişti, care la rîndul lor strîng bani de la abonaţi. De aceea, de exemplu, Discovery Science costă, în timp ce Discovery-pur-şi-simplu e în pachetul de bază. Socoteala e clară: puţin de la mulţi egal mult. Un "mult" deocamdată nu foarte cunoscut şi care se adaugă celor 300 de milioane din reclamă. Ceva bani ar fi pentru toţi, după rating şi poziţionare. E loc, cu alte cuvinte, pînă şi " sau mai ales " pentru TVR, care se adapă în plus din taxele plătite de noi indiferent de rating şi gradul în care producţiunile angajaţilor se cuplează cu interesul public. Orice afacere e însă compusă, iertaţi truismul, din venituri şi costuri. Aici lucrurile încep să se complice. Un talk-show slab, de post de nişă, costă în jur de 1000-1500 de euro pe ediţie (sau pe oră), bani care includ ceva mărunţiş pentru o producătoare bovarică, decoruri pe sponci şi apă plată, dar mai ales un salariu confortabil pentru gazdă. Un documentar de "o oră comercială" (şaizeci de minute fără pauzele de publicitate), pe Discovery, costă în schimb între 200 şi 800 de mii de euro. Cum de rezistă posturile străine pe cablu? Întrebarea trebuie, mai curînd, inversată. Documentarul Discovery se face o dată şi se dă în cîteva zeci de ţări. Astfel, cei 800 de mii se împart " sau, dacă preferăm, Vînătorii de Mituri, dar şi Fraţii Koala ajung în România gata amortizaţi. Stan şi Tatulici sînt, prin urmare, în acelaşi timp ieftini şi foarte scumpi. Aţi înţeles? Dacă nu, s-o luăm altfel. Ultimele date de pe site-ul Asociaţiei Române pentru Măsurarea Audienţelor cuprind 46 de posturi şi nu 80, cît are un DTH cu cîteva pachete opţionale. Acum cîţiva ani, posturile măsurate erau mult mai puţine, cele interesate să vîndă spaţiu publicitar. Între timp, în competiţie (adică cei 46) au intrat canale internaţionale cu rating destul de mic, gen MGM, Movies 24, Zone Reality, National Geographic Wild. Ele pot vinde punctul de rating oricît de ieftin, deoarece costurile lor în România se rezumă în cel mai bun caz la un staff minimal, localizarea promo-urilor (voce în română) şi un PR inteligent, ca în cazul Discovery. Asta înseamnă o concurenţă redutabilă pentru business-urile româneşti, unde, oricum, publicul migrează către nişe, de cîtăva vreme, luînd după el şi veniturile din publicitate. Cît timp mişcarea are loc în acelaşi grup, de pe Antena 1 pe Euforia TV (Voiculescu), nu e atît de rău. Ce te faci însă cînd concurenţa oferă programe de 800 de mii de euro, dar nu cheltuieşte nimic pe ele? În jurul acestei zone de piaţă se adaugă diferenţa dintre 46 şi 80 de canale. Acolo există multe posturi cu plată, dar şi alte posibile ameninţări pentru autohtoni. Datele din decembrie arată că posturile măsurate au o cotă de piaţă însumată de 88,4%. Rămîn aproape 12 procente la rubrica "ce-or fi alea?". Foarte probabil, vom afla nu peste multă vreme. Iulian Comanescu este analist şi consultant media