Minciunile spiritului

Publicat în Dilema Veche nr. 179 din 12 Iul 2007
Dilema veche la Timpul prezent   Ce vrei să te faci cînd vei fi mare? png

Să începem, aşa cum se cade, cu o banalitate: trăim într-o societate materialistă, care se îndepărtează pe zi ce trece de valorile spiritului; cei care nu mai au douăzeci de ani îşi mărturisesc adeseori, faţă de cei mai tineri sau faţă de copiii lor, nostalgia pentru o vreme cînd se mai citea o carte, cînd cultura era preţuită, cînd idealul fiecăruia mai părea să conţină ceva spiritual. Spun "părea", pentru că dincolo de retroproiecţia noastră într-un trecut el însuşi idealizat, fie şi numai din acest punct de vedere, e îndoielnic faptul că în alte vremuri ne vom fi condus după valorile spiritului şi că, brusc, în clipa în care i-am spus libertăţii "salam", am fi cotit-o înspre cele materiale. Noutatea constă însă, în anii din urmă pe de o parte, în diversificarea posibilităţilor de realizare materială şi, pe de altă parte, în apariţia unor forme noi de spiritualitate, dintre care cele pseudo- sau parareligioase sînt în prim plan. Împreună, cele două tendinţe concură la crearea unui chip sau a unui model de reuşită socială cultivat astăzi cu o frenezie şi cu o sistematicitate care ne fac să credem că nu există alternativă, că a reuşi în viaţă nu poate să însemne decît bunăstare materială şi credinţă în Dumnezeu. Iar această conjuncţie "şi" funcţionează ca o necesitate, marcînd dependenţa reciprocă a celor două: asta pentru că o bunăstare fără credinţă e imorală, în vreme ce o credinţă fără bunăstare e desuetă. Cred că trăim într-o societate care îşi negociază foarte prost relaţia dintre valorile materiale şi valorile spirituale. Nu sîntem mai dependenţi de bunuri de consum decît în alte societăţi (bunăoară în cele vestice), după cum nu sîntem nici mai fervent religioşi decît alte popoare ortodoxe, catolice sau musulmane. Numai că pe nici unele nu le asumăm deplin, căci venind dintr-un trecut în care am putut crede că există împlinire şi pe calea valorilor spirituale, păstrăm o urmă de nostalgie sau de ezitare în asumarea definiţiei materiale a fericirii. După cum nici nu avem puterea să ne întoarcem privirea de la cele lumeşti (căci cine nu doreşte un telefon mai bun, o maşină, o casă?...), pentru a ne consacra propăşirii spirituale şi curăţeniei sufleteşti. Mai mult, cred că multiplicarea căilor de acces la bunăstare materială se însoţeşte cu o restrîngere dramatică a orizontului spiritual şi o focalizare excesivă pe religios, pe un religios de paradă, în care dă bine să arăţi că cea mai înaltă valoare a spiritului este credinţa. De aceea funcţionează atît de bine pentru toate generaţiile Gigi Becali ca model, şi nu Andrei Pleşu sau vreun preot de la ţară: pentru că simţim o plăcere nemaipomenită în a ne minţi şi în a face lucrurile pe jumătate. În a ne minţi, crezînd că bogăţia se obţine cu frică de Dumnezeu, că luxul material e deopotrivă şi lux al spiritului, că putem alerga cu disperare după mărfuri şi bunuri scumpe rămînînd virtuoşi în toate cele. În a face lucrurile pe jumătate, pentru că sînt prea puţini (şi neinteresanţi, fie şi numai mediatic sau spectacular) cei care pot asuma pe deplin fie bogăţia, fie sărăcia, fie credinţa, fie necredinţa. Nu vreau să spun că ar exista o incompatibilitate între bogăţie şi credinţă, nici că toţi cei avuţi sînt corupţi sau necinstiţi, după cum nici despre cei săraci nu putem spune că trăiesc în virtute. Vreau doar să marchez ipocrizia unei conversiuni mentalitare la care participăm de cîţiva ani încoace, o conversiune în care afişarea şi declararea religiozităţii nu e dublată de o transformare în ordine morală. Îmi revine mereu în minte o scenă banală petrecută în troleibuzul 85 din Bucureşti: o femeie pioasă, înălţînd aproape acrobatic nenumărate cruci la fiecare trecere pe lîngă o biserică, este prinsă fără bilet şi se revoltă împotriva controlorului, insensibil la credinţa ei. Viaţa cotidiană într-o societate capitalistă ca aceea pe care o construim cu entuziasm, pur mimetic şi nereflexiv, se articulează evident pe un joc pervers al aparenţelor; dacă e să punem în relaţie scena de mai sus cu o altă scenă, televizată, în care noul suveran şi idol (acelaşi G.B., veţi fi înţeles) împarte cu dărnicie de pe o scenă bani amărîţilor dintr-un public excitat la maximum de această generozitate, atunci avem în faţa ochilor spectacolul jalnic în care nu sîntem doar anonimi din public, ci şi actori principali. Asistăm şi participăm zi de zi la decuplarea reală şi la încercarea ridicolă şi iluzorie de recuplare a belşugului material şi a sărăciei spirituale: deoarece primul e real, sensibil, palpabil în buzunarele şi în aparenţele noastre, iar cea de a doua, pe cît se poate de reală şi ea, poate fi uşor mascată într-o teatralitate pe care mass-media ne ajută decisiv să o afişăm. E ca în momentele de publicitate care întrerup atît de des emisiunile televizate, încît pare că acestea din urmă sînt anexe la celebrarea mărfurilor: după ce zece sau cincisprezece minute ni se glorifică ad nauseam ba o ciocolată, ba o maşină, ba un şampon, la sfîrşit, pe un ton pretins neutru şi serios, ni se atrage atenţia că excesele de orice fel sînt periculoase pentru sănătate. Dubla minciună pe care o înghiţim de fiecare dată vine tocmai din faptul că o societate precum aceea în care trăim şi publicitatea dezlănţuită la modul ei de viaţă nu pot funcţiona fără exces, pe de o parte, iar, pe de altă parte, că valoarea supremă pe care trebuie s-o urmăm este sănătatea. Or, sănătatea este o ciudăţenie în ordinea valorilor: dincolo de procesul medicalizării sociale prin care ea devine ceva demn de cultivat, sănătatea implică măsură, raţionalizare. Măsura are nevoie de reflecţie, de luciditate, de cîntărire, de răgaz: nici una dintre acestea nu se află însă la dispoziţia noastră. Şi, cu atît mai puţin s-ar afla ele dacă le-am căuta pe calea unei spiritualităţi religioase. Pentru că, aşa cum e practicată astăzi, public, ostentativ, religia nu predispune la măsură şi nici la reflecţie; ea predispune la jocuri misticoide, la negocierea nesfîrşitelor compromisuri morale pe care le facem, la mascarea vidului spiritual în care ne scufundăm pe zi ce trece, la uitarea faptului că în domeniul spiritului nu este suficient să fii un credincios, că acolo ar trebui să fie loc pentru cultură, pentru gîndire, pentru etică. Dar atunci cînd timpul nu are răbdare cu oamenii, nici ei nu au răbdare cu ei înşişi, preferînd reţete de succes şi pentru conturile lor şi pentru sufletele lor.

image png
„O vîscozitate, sau altceva analog”
Înlocuirea unei piese de schimb presupune îndeobște oprirea mașinăriei, „scoaterea din priză” a ansamblului care trebuie reparat.
p 10 jpg
Grefe, transplant, înlocuiri de organe
Dimineața, doctorii își pun repede la loc „piesele” și pleacă la drum.
p 11 jpg
Despre viața eternă. Un creier în borcan
ă mă salvez în cer? Păi, ce discutăm noi aici, domnule, neuroștiințe, filosofie, transumanism sau teologie? În halul ăsta am ajuns? Doamne ferește!
p 12 jpg
Făpturi de unică folosință
Dar pentru a fi, realmente, mai buni, trebuie să găsim ieșirea din labirint.
image png
Poema centralei
Am găsit-o aici, montată de fostul proprietar, și va împlini în curînd 22 de ani.
p 13 jos  la Prisecaru jpg
Piese de schimb
Sperăm ca prin aceste considerații elementare să vă fi trezit dorința de a afla mai multe aspecte legate de acest capitol și curiozitatea de a urmări mai îndeaproape subiectul.
p 14 jpg
(Sub)ansambluri cognitive
Omul nu mai este, poate, măsura tuturor lucrurilor.
p 16 foto C  Mierlescu credit MNLR jpg
Cu ură și abjecție
Mă amuz și eu, dar constatativ, de un alt episod, grăitor, zic eu, cît zece.
image png
Groapa, cazul și centenarul
Eugen Barbu (20 februarie 1924 – 7 septembrie 1993) este, probabil, cel mai detestabil și mai controversat scriitor român din postbelicul literar românesc.
p 10 adevarul ro jpg
Dilemele decadenței
Există aici, poate, o secretă soteriologie la confiniile cu sensibilitatea decadentă, și anume credința că printr-o înălțare estetică deasupra oricărei etici contingente.
p 11 WC jpg
„Biografia detestabilă” și „opera admirabilă”
Groapa, cîteva nuvele din Oaie și ai săi ori Prînzul de duminică, parabolele decadente Princepele și Săptămîna nebunilor sînt titluri de neocolit.
p 12 Pe stadionul Dinamo, 1969 jpg
Montaje despre un mare prozator
Din dorința de a da autenticitate însemnării, autorul s-a slujit și de propria biografie. Cititorul va fi înțeles astfel semnificația primului montaj.
p 13 Eugen Barbu, Marcela Rusu, Aurel Baranga foto Ion Cucu credit MNLR jpg
Ce trebuie să faci ca să nu mai fii citit
Nu cred că Barbu e un scriitor mare, dar Groapa rămîne un roman bun (preferata mea e scena nunții) și pînă și-n Principele sînt pagini de foarte bună literatură.
p 14 credit MNLR jpg
Cele trei „Grații” ale „Împăratului Mahalalei”
Se pune, astfel, întrebarea ce ratează și unde ratează acest scriitor: fie în proasta dozare a elementului senzațional, fie în inabila folosire a șablonului ideologic.
image png
Dalí la București
Dalí vorbește românilor pe limba lor, spunîndu‑le, totuși, o poveste pe care nu o pot auzi de la nici un alt artist.
p 11 credit ARCUB jpg
Space venus Museum jpg
Declarația de independență a imaginației
și drepturile omului la propria sa nebunie
În coșmarul unei Venus americane, din beznă apare (ticsit de umbrele uscate) vestitul taxi al lui Cristofor Columb.
p 12 credit ARCUB jpg
Gala
Numai Gala și Dalí sînt deghizați într‑o mitologie deja indestructibilă.
Charme Pendentif Avide Dollars jpg
Suprarealismul sînt eu! Avida Dollars
Materia nu poate fi spiritualizată decît dacă o torni în aur.
047 jpg
Viziunea suprarealistă a lumii
Ne aflăm pe versantul opus lucidității gîndului. Intrăm în ținutul somnului, al tainei, adică în zona de umbră a vieții.
p 14 credit ARCUB jpg
Dalí în România?
Dacă ar fi să căutăm influența lui Dalí în arta românească, este necesar ca mai întîi să înțelegem cine și ce a fost Salvador Dalí.
image png
Mințile înfierbîntate
Cu alte cuvinte, cum diferă noile forme de fanatism de cele din trecut?
p 10 adevarul ro jpg
Dragă Domnule Cioran,
Pe vremuri, m-ați fi vrut arestat; acum, trebuie să-mi acceptați o „distanță ironică de destinul nostru”. Vai, lumea merge înainte cu „semi-idealuri”!
p 11 jpg

Adevarul.ro

image
Rezultatul protestelor împotriva turiștilor: stațiunile spaniole se golesc
Spaniolii furioși din cauza turismului în masă au primit exact ceea ce au cerut, deoarece Magaluf , unul dintre cele mai importante locuri de vacanță din Mallorca, este pe jumătate gol. De fapt, arată ca un oraş fantomă.
image
Alimentele pe care experții în siguranță alimentară nu le-ar mânca niciodată de la bufetul de mic dejun al unui hotel
Cu toţii suntem de acord că, în vacanţă, unul dintre avantajele de a sta la un hotel este bufetul de mic dejun inclus în pachetul achiziţionat. În acelaşi timp, ultimul lucru pe care ni-l dorim este să rămânem în cameră din cauza vreunei boli digestive.
image
Caravană electorală, atacată cu bâtele într-o comună din județul Buzău VIDEO
Lupta politică se duce și cu ciomagul, pe alocuri. O demonstrează filmarea realizată de membrii unei caravane electorale din comuna buzoiană Calvini, în care se vede cum sunt alergați și amenințați cu bâtele de un grup de săteni.

HIstoria.ro

image
Efectele surprinzătoare ale prezenței ofițerilor ruși în Bucureștiul anului 1877
În cadrul Războiului ruso-turc din 1877, după declararea de Război Imperiului Otoman, trupele ruse intră în România, în drum spre Turcia. Ca urmarea a acestui fapt, Bucureștii lui 1877 sînt luați cu asalt de ofiţerii ruși, gata să-și cheltuiască banii nebunește.
image
Cine au fost „indezirabilii”?
Fondul „Bruxelles” al Arhivei Ministerului Afacerilor Externe păstrează în dosarele secțiunii consulare a Legației României la Bruxelles câteva istorii ale unor personaje de rang secund, aventurieri, delincvenți, propagandiști – așa-numiții „indezirabili”.
image
Atacul lui Cuza asupra masoneriei bucureștene
Modernizarea țării, pe care toți românii o doreau, dar care avea reprezentări diferite de la un grup social la altul, a generat tensiuni în tânărul stat. Programul de reforme al lui Cuza a început să fie contestat.