Minciunile spiritului

Să începem, aşa cum se cade, cu o banalitate: trăim într-o societate materialistă, care se îndepărtează pe zi ce trece de valorile spiritului; cei care nu mai au douăzeci de ani îşi mărturisesc adeseori, faţă de cei mai tineri sau faţă de copiii lor, nostalgia pentru o vreme cînd se mai citea o carte, cînd cultura era preţuită, cînd idealul fiecăruia mai părea să conţină ceva spiritual. Spun "părea", pentru că dincolo de retroproiecţia noastră într-un trecut el însuşi idealizat, fie şi numai din acest punct de vedere, e îndoielnic faptul că în alte vremuri ne vom fi condus după valorile spiritului şi că, brusc, în clipa în care i-am spus libertăţii "salam", am fi cotit-o înspre cele materiale. Noutatea constă însă, în anii din urmă pe de o parte, în diversificarea posibilităţilor de realizare materială şi, pe de altă parte, în apariţia unor forme noi de spiritualitate, dintre care cele pseudo- sau parareligioase sînt în prim plan. Împreună, cele două tendinţe concură la crearea unui chip sau a unui model de reuşită socială cultivat astăzi cu o frenezie şi cu o sistematicitate care ne fac să credem că nu există alternativă, că a reuşi în viaţă nu poate să însemne decît bunăstare materială şi credinţă în Dumnezeu. Iar această conjuncţie "şi" funcţionează ca o necesitate, marcînd dependenţa reciprocă a celor două: asta pentru că o bunăstare fără credinţă e imorală, în vreme ce o credinţă fără bunăstare e desuetă. Cred că trăim într-o societate care îşi negociază foarte prost relaţia dintre valorile materiale şi valorile spirituale. Nu sîntem mai dependenţi de bunuri de consum decît în alte societăţi (bunăoară în cele vestice), după cum nu sîntem nici mai fervent religioşi decît alte popoare ortodoxe, catolice sau musulmane. Numai că pe nici unele nu le asumăm deplin, căci venind dintr-un trecut în care am putut crede că există împlinire şi pe calea valorilor spirituale, păstrăm o urmă de nostalgie sau de ezitare în asumarea definiţiei materiale a fericirii. După cum nici nu avem puterea să ne întoarcem privirea de la cele lumeşti (căci cine nu doreşte un telefon mai bun, o maşină, o casă?...), pentru a ne consacra propăşirii spirituale şi curăţeniei sufleteşti. Mai mult, cred că multiplicarea căilor de acces la bunăstare materială se însoţeşte cu o restrîngere dramatică a orizontului spiritual şi o focalizare excesivă pe religios, pe un religios de paradă, în care dă bine să arăţi că cea mai înaltă valoare a spiritului este credinţa. De aceea funcţionează atît de bine pentru toate generaţiile Gigi Becali ca model, şi nu Andrei Pleşu sau vreun preot de la ţară: pentru că simţim o plăcere nemaipomenită în a ne minţi şi în a face lucrurile pe jumătate. În a ne minţi, crezînd că bogăţia se obţine cu frică de Dumnezeu, că luxul material e deopotrivă şi lux al spiritului, că putem alerga cu disperare după mărfuri şi bunuri scumpe rămînînd virtuoşi în toate cele. În a face lucrurile pe jumătate, pentru că sînt prea puţini (şi neinteresanţi, fie şi numai mediatic sau spectacular) cei care pot asuma pe deplin fie bogăţia, fie sărăcia, fie credinţa, fie necredinţa. Nu vreau să spun că ar exista o incompatibilitate între bogăţie şi credinţă, nici că toţi cei avuţi sînt corupţi sau necinstiţi, după cum nici despre cei săraci nu putem spune că trăiesc în virtute. Vreau doar să marchez ipocrizia unei conversiuni mentalitare la care participăm de cîţiva ani încoace, o conversiune în care afişarea şi declararea religiozităţii nu e dublată de o transformare în ordine morală. Îmi revine mereu în minte o scenă banală petrecută în troleibuzul 85 din Bucureşti: o femeie pioasă, înălţînd aproape acrobatic nenumărate cruci la fiecare trecere pe lîngă o biserică, este prinsă fără bilet şi se revoltă împotriva controlorului, insensibil la credinţa ei. Viaţa cotidiană într-o societate capitalistă ca aceea pe care o construim cu entuziasm, pur mimetic şi nereflexiv, se articulează evident pe un joc pervers al aparenţelor; dacă e să punem în relaţie scena de mai sus cu o altă scenă, televizată, în care noul suveran şi idol (acelaşi G.B., veţi fi înţeles) împarte cu dărnicie de pe o scenă bani amărîţilor dintr-un public excitat la maximum de această generozitate, atunci avem în faţa ochilor spectacolul jalnic în care nu sîntem doar anonimi din public, ci şi actori principali. Asistăm şi participăm zi de zi la decuplarea reală şi la încercarea ridicolă şi iluzorie de recuplare a belşugului material şi a sărăciei spirituale: deoarece primul e real, sensibil, palpabil în buzunarele şi în aparenţele noastre, iar cea de a doua, pe cît se poate de reală şi ea, poate fi uşor mascată într-o teatralitate pe care mass-media ne ajută decisiv să o afişăm. E ca în momentele de publicitate care întrerup atît de des emisiunile televizate, încît pare că acestea din urmă sînt anexe la celebrarea mărfurilor: după ce zece sau cincisprezece minute ni se glorifică ad nauseam ba o ciocolată, ba o maşină, ba un şampon, la sfîrşit, pe un ton pretins neutru şi serios, ni se atrage atenţia că excesele de orice fel sînt periculoase pentru sănătate. Dubla minciună pe care o înghiţim de fiecare dată vine tocmai din faptul că o societate precum aceea în care trăim şi publicitatea dezlănţuită la modul ei de viaţă nu pot funcţiona fără exces, pe de o parte, iar, pe de altă parte, că valoarea supremă pe care trebuie s-o urmăm este sănătatea. Or, sănătatea este o ciudăţenie în ordinea valorilor: dincolo de procesul medicalizării sociale prin care ea devine ceva demn de cultivat, sănătatea implică măsură, raţionalizare. Măsura are nevoie de reflecţie, de luciditate, de cîntărire, de răgaz: nici una dintre acestea nu se află însă la dispoziţia noastră. Şi, cu atît mai puţin s-ar afla ele dacă le-am căuta pe calea unei spiritualităţi religioase. Pentru că, aşa cum e practicată astăzi, public, ostentativ, religia nu predispune la măsură şi nici la reflecţie; ea predispune la jocuri misticoide, la negocierea nesfîrşitelor compromisuri morale pe care le facem, la mascarea vidului spiritual în care ne scufundăm pe zi ce trece, la uitarea faptului că în domeniul spiritului nu este suficient să fii un credincios, că acolo ar trebui să fie loc pentru cultură, pentru gîndire, pentru etică. Dar atunci cînd timpul nu are răbdare cu oamenii, nici ei nu au răbdare cu ei înşişi, preferînd reţete de succes şi pentru conturile lor şi pentru sufletele lor.