Mîna invizibilă care nu spune o poveste nu primește atenție

Născut în anul 1818 în Trier, într-o Prusie din ce în ce mai activă pe teritoriul european în urma Congresului de la Viena și a rearanjării raportului de forțe dintr-o Europă post-napoleoniană, Karl Marx a fost martorul unor transformări majore și în plan socio-economic care i-au șlefuit viziunea despre lume și care, în viitorul deloc îndepărtat, și-au pus amprenta asupra secolului al XX-lea.

În plan social și politic, Marx era moștenitorul unei lumi care trecuse deja prin două mari revoluții. Revoluția engleză încheiată cu importantul Bill of Rights punea (ceea ce avea să devină în curînd) Regatul Unit al Marii Britanii pe făgașul unei organizări socio-politice moderne, liberale, în care autoritatea monarhului era cenzurată de poli de putere la nivelul cărora burghezia urbană devenea un factor decizional de prim rang. Transformările instituționale prin care Regatul Unit a trecut au pavat calea către ceea ce ar putea fi descris, fără nici o brumă de îndoială, drept unul dintre momentele decisive ale istoriei speciei noastre. Mă refer, desigur, la Revoluția industrială, fenomenul care a reușit în doar cîteva decenii să joace rolul de forță motrice care a antrenat jumătatea de vest a continentului european într-un proces ireversibil către o altă formă de organizare a activității economice și care a marcat un punct de cotitură în procesul acumulării de capital, al evadării din sărăcia endemică și al progresului economic. La rîndul ei, Revoluția Franceză (sau, mai corect spus, prefacerile revoluționare din Franța de pînă la ascensiunea imperială a lui Napoleon) a zdruncinat din temelii o Europă continentală care vedea chiar și într-o monarhie constituțională profund edulcorată singura formă imaginabilă a guvernării corpului politic.

Tributar spiritului iluminist francez al încrederii în puterile nețărmurite ale Rațiunii, Marx spunea nu doar că ne putem imagina o altă formă de organizare a vieții noastre economice și, prin extensie, a celei politice, ci și că o putem descoperi foarte simplu în virtutea regulilor cvasi-hegeliene pe baza cărora ar funcționa istoria. Ceea ce el și contemporanii săi trăiau în secolul al XIX-lea, adică „exploatarea omului de către om“ și „alienarea prin muncă“ în fabrici, nu era nimic altceva decît un pas intermediar către socialism și, într-un final glorios al unui proces teleologic al istoriei, către paradisul comunist care va funcționa plecînd de la principiul „de la fiecare după capacităţi, fiecăruia după nevoi“. Lăsată singură, mîna invizibilă a pieței ar fi condus, spunea Marx, la inevitabila pauperizare a proletariatului și la dorința acestuia de a schimba din temelii forma de organizare economică și socială existentă. Mîna invizibilă a pieței ar fi trebuit să fie înlocuită, de fapt, cu pumnul de forță al statului care să ghideze, centralizeze și planifice activitatea economică.

Istoria s-a încăpățînat să-l contrazică însă pe Marx. Lărgirea sferei libertății economice, acumularea de capital și, după cum spunea austriacul Joseph Schumpeter, „distrugerea creatoare“ inerentă procesului economic capitalist au condus, de fapt, la scoaterea din sărăcie a unui număr din ce în ce mai mare de oameni. În primul rînd, piețele au reușit să producă unul dintre dezideratele marxiste: mai puțină muncă. De la 11,6 ore pe zi, cît lucra în medie un muncitor într-o fabrică în anii 1830, am ajuns să trăim într-o lume în care media este de 8 ore pe zi. Desigur, intervențiile formale ale statelor în limitarea orelor de muncă au jucat un rol în acest proces, dar aceste intervenții ar fi fost irelevante în absența creșterii productivității muncii, care ar fi fost imposibilă, de fapt, în absența libertății economice și a economiei de piață. În plus, nu doar că în prezent beneficiem de mai mult timp liber pentru a ne urmări interesele și a ne găsi fericirea așa cum considerăm de cuviință, ci sîntem în poziția privilegiată de a lucra mai puțin pentru a ne asigura necesitățile de bază asociate coșului nostru alimentar. Spre exemplu, în Statele Unite prețul unui ou a scăzut în intervalul 1919-2019 cu 96%. O asemenea scădere simțitoare are un impact major tocmai asupra celor mai vulnerabile categorii sociale precum cea a muncitorilor necalificați, care își pot cumpăra de 24 de ori mai multe ouă decît cei de acum 100 de ani pentru echivalentul aceluiași timp muncit. Dacă lărgim sfera nevoilor alimentare către alte produse pe care le-am putea considera necesare alimentației unei persoane (carne, brînză, unt, legume, fructe etc.), prețul exprimat în timp, pentru aceeași perioadă, pentru achiziționarea acestor produse a scăzut de la 47 de ore de muncă la doar 10. Nu în ultimul rînd, deși voi admite că există contexte în care criticile recurente care vin la adresa distribuției avuției la nivel național/global sînt demne de luat în seamă, nu cred că putem să facem abstracție de o comparație privitoare la bunurile și serviciile de care „the 99%“ dintr-un stat precum SUA beneficiază în prezent. Deși, nominal, John Doe nu este mai bogat decît era John D. Rockefeller pe vremea sa, aerul condiționat din sufragerie pe care îl folosește într-un val de caniculă sau telefonul inteligent pe care îl ține în mînă în timp ce își comandă un Uber sau o pizza l-ar face pe acesta din urmă cel puțin invidios.

Somnul dogmatic
al economiei politice

Dacă David Hume ar fi avut un profil de Google Scholar, cu siguranță că citarea care l-ar fi flatat cel mai mult ar fi fost aceea a lui Immanuel Kant din Prolegomene conform căreia l-ar fi trezit pe acesta din somnul dogmatic. Contemporanul și prietenul său scoțian Adam Smith, cu a sa Avuția națiunilor, a reușit să scoată din somnul dogmatic un întreg domeniu intelectual, însă. Într-o epocă dominată de teoriile mercantiliste sau de fiziocrații francezi, el a arătat că, de fapt, sursa prosperității rezidă în ceea ce am denumi, în prezent, mecanismele pieței. Terenul intelectual pe care Smith și-a clădit viziunea cu privire la economie era propice pentru această viziune științifică emergentistă. Spre deosebire de iluminismul francez, iluminismul scoțian era dominat de figuri precum Hume, care abandonase mantra Rațiunii în favoarea raționalității. Rațiunea, după cum sublinia acesta, este și trebuie să fie sclava pasiunilor. Incapabilă de puteri nețărmurite, Rațiunea este de asemenea incapabilă să planifice eficient procesul economic care trebuie lăsat la nivelul interacțiunilor dintre indivizi deoarece mîna invizibilă îi va conduce pe aceștia să promoveze interesele societății.

Deși poate suna paradoxal, sintagma „mîna invizibilă“ apare o singură dată în Avuția națiunilor, respectiv tot o singură dată într-o carte a sa publicată anterior, Teoria sentimentelor morale, însă ideea fundamentală din spatele acestui concept a fost cu adevărat revoluționară: piața (ori, mai apropiat de spiritul smithian, o societate bazată pe comerț) le permite oamenilor care vor să își satisfacă propriile interese să aducă beneficii neintenționate și altor persoane. Motivul pentru care oamenii produc bunuri sau servicii din cele mai diverse rezidă în propensiunea lor înnăscută către troc și schimb și în dorința de a face profit. Beneficiile aduse însă de un sistem care permite urmărirea profitului se răsfrîng nu doar asupra celor care își asumă costurile de oportunitate în materie de timp și capital financiar pentru a produce respectivele bunuri sau servicii, ci și a consumatorilor acestora. Cu cît lărgim sfera libertății antreprenoriale, cu atît creștem șansele ca din ce în ce mai mulți oameni să beneficieze de pe urma prosperității pe care mîna invizibilă care îi mișcă pe antreprenori o aduce. Desigur, este adevărat că pînă în prezent am avut de-a face doar cu sisteme economice mixte, însă reducerea sărăciei este corelată puternic pe tot globul cu lărgirea sferei libertății economice.

Două prezumții

În cursurile sale despre liberalism, profesorul Mihail Radu Solcan observa, în dezbaterile recurente atît din spațiul public, cît și din cel academic, o „prezumție în favoarea legiferării“. Pentru a o vedea la lucru, nu trebuie să ne uităm mai departe de discuțiile iscate de apariția unor servicii precum Uber sau Airbnb. Antidotul la adresa acesteia nu este fetișizarea mîinii invizibile a pieței. În primul rînd, funcționarea optimă a piețelor este dependentă, așa cum au arătat Daron Acemoglu și James A. Robinson în De ce eșuează națiunile, de existența unui set de instituții (în sensul de reguli) economice și politice incluzive, în opoziție cu unele extractive. În al doilea rînd, concentrarea exclusivă asupra mîinii invizible nu reușește să aducă omagiile corecte unui peisaj mult mai complex al psihologiei noastre morale pe care chiar Adam Smith îl schițează, în care subliniază rolul simpatiei și importanța virtuților pentru o viață fericită. Dar, nu în ultimul rînd, nu trebuie să uităm o notă metodologică importantă în perspectiva smithiană: prezumția în favoarea legiferării are drept contrapondere nu absolutizarea libertății, ci o prezumție în favoarea acesteia. Există cazuri (spre exemplu, în industria bancară ori în asigurarea accesului la educație) unde mîna invizibilă trebuie, considera Smith, să fie ghidată de stat. Mai aproape de noi, în secolul trecut, scriind în spiritul lui Adam -Smith, Friedrich Hayek accepta că o societate liberă este perfect compatibilă cu asigurarea unei plase sociale de siguranță pentru cei mai ghinioniști membri ai societății. 

Radu Uszkai este asistent universitar în cadrul Departamentului de Filosofie și Științe Socioumane al Academiei de Studii Economice din București.