Miliardarii. Tipuri şi caractere

Bogătaşii României postcomuniste se numără printre cele mai mediatizate persoane publice. Cei mai mulţi, cu voia lor: pesemne e greu să nu împărtăşeşti cu ceilalţi euforia propriului succes, pînă într-acolo încît să-ţi dai cu părerea despre cele ce sînt şi cele ce mîine vor rîde în soare sau să-ţi înscenezi reality-show-uri, ca să fii văzut în ipostaze casnice sau intime (sigur, lucruri care n-ar fi posibile fără colaborarea entuziastă a vînătorilor de rating cu orice chip, căci banul la ban trage). În mare, se disting, prin prisma personalităţii şi a imaginii pe care vor să o cultive, cîteva tipuri de miliardari români (aceasta este o denumire generică: unii sînt deocamdată mai "pauperi", încă în faza de milionari în euro/dolari, doar cîţiva au intrat în Topul Forbes al est-europenilor care au depăşit miliardul). Bogătaşul "din popor" Cei mai reprezentativi: Gigi Becali, Silviu Prigoană, Cristian Ţînţăreanu. Cultivă un stil frust, neaoş, pitoresc, chiar rustic pe alocuri. Ideea de bază este că averea face casă bună cu deprinderile unui român simplu, din popor. Imaginea-simbol: "repararea" Maybach-ului cu ranga. Este de bonton, odată ce ţi-ai asumat această tipologie, să cobori din maşina luxoasă şi să încingi un grătărel, să schimbi vorbe de dulce cu suporterii unei echipe de fotbal, să dansezi din buric cu pasiune la chefuri şi paranghelii, să te amesteci în biserică printre bătrîne care poartă platouri cu colivă, să ciupeşti şmechereşte stripteuzele de fund (cînd îţi permite religia). În general, mărcile mondiale de lux sînt asortate, în toate împrejurările vieţii, cu obiceiurile locului. Este un semn - subliniat prin declaraţii de cîte ori se iveşte ocazia - că "nu uiţi de unde ai plecat", banii nu te-au schimbat în mod esenţial, eşti un om dintr-o bucată, care nu ştie multe, dar cunoaşte ce trebuie. Cînd joci cartea popularităţii, nu există limite: nu sînt excluse nici scandalurile televizate cu propria soţie, cu membri ai familiei sau colaboratori, iar mărturisirile fără prejudecăţi sînt la ordinea zilei (limbajul trebuie să fie şi el realist, adaptat situaţiei în genul: "Poţi să te duci la mă-ta că îi semeni", "Du-te dracu’ de hahaleră", "Nu mai vezi nici un ban de la mine pînă nu te dai pe brazdă", "Cîteodată vreau să mă culc cu mai multe femei. Mare brînză - plătesc trei sute de euro în loc de una. Nevastă-mea nu se supără că mă culc şi cu ea în fiecare zi"). Miliardarul de acest soi manifestă o frenezie a înrudirilor şi cumetriilor: năşeşte şi botează pe cine prinde. Are tendinţe de implicare în politică, fie direct, prin crearea de partide proprii sau candidatura personală, fie implicit, prin opinii frecvente despre mersul cetăţii (în calitate de român obişnuit care a încropit o avere bunicică şi ştie cum merg lucrurile). Occidentalizantul sau "obrazul subţire" Aici se încadrează un Irinel Columbeanu, un Bobby Păunescu sau un Ion Ţiriac. Spre deosebire de grupul precedent, acest gen de miliardar joacă pe cartea omului umblat prin cele patru zări, cu manierele finisate de contactul cu lumea bună internaţională. Fapt care are mai mult sau mai puţin acoperire în realitate. Imagine-simbol: poşeta de lux confundată cu o căciuliţă. Dacă cei dinainte se străduiesc cu asupra de măsură să demonstreze că şi-au păstrat rădăcinile bine înfipte în solul natal, în acest caz primează efortul de a arăta că eşti în elementul tău în perimetrul Coasta de Azur-Monte Carlo-Hollywood. Fotografiile alături de celebrităţi mondiale din lumea filmului sau a sportului sînt la mare căutare. Se poartă petrecerile cu ştaif, vînătoarea în companie selectă, cluburile şi restaurantele de lux, cu meniuri cosmopolite. Este trendy să ai contacte cu lumea modei sau a cinematografiei (dacă ai şi o parteneră sex-symbol implicată în aceste activităţi, cu atît mai bine. Asta subliniază poziţia socială înaltă de care te bucuri). Tendinţe minime de atracţie spre zona politică (în afara relaţiilor personale care pot facilita afacerile), în compensaţie cultivîndu-se cea mondenă sau financiar-bancară. Din nefericire, se manifestă fenomenul de deconspirare involuntară "dacă o ţine tot aşa, monşer, se duce dracului rapiţa": cu cît vrei să arăţi mai mult că te-ai îndepărtat de apucăturile neaoşe, cu atît sînt mai evidente. Cel mai faimos exemplu: s-o faci pe junele cu un "mişto" la fiecare frază. Interlopul O categorie ceva mai discretă şi mai zgîrcită cu apariţiile publice, din motive lesne de înţeles. Exemplarul cel mai "şlefuit" este Nicu Gheară. Sîntem totuşi familiarizaţi cu ei din înregistrările de chefuri sau nunţi care "se scurg" spre micul ecran. E adevărat, şi din jurnalele de ştiri, din cauza întîlnirilor frecvente cu poliţia: frecvente pentru că pe cît de des sînt implicaţi, pe atît de iute sînt eliberaţi. Imagine-simbol: teancul cu bancnote de 100 de euro aruncate spre taraful de lăutari/manelişti. E dificil să-ţi dai seama cam la cît se ridică averile pe care le deţin. La fel ca aisbergurile, partea cea mai consistentă rămîne invizibilă, cel puţin la capitolul evidenţă fiscală. Putem să ne facem o idee despre puterea lor reală cînd aflăm din presă cum, în perioadele cînd se află în închisoare, încă îşi dirijează "afacerile" prin telefonul mobil. Ai lor şi ai noştri Care este deosebirea dintre toţi cei enumeraţi mai sus şi bogătaşii cunoscuţi din Vest? Şi acolo sînt mai multe tipuri, comportamental vorbind: Bill Gates e modest în apariţiile lui publice, dar Donald Trump se remarcă printr-un stil mai ostentativ. Cred că diferenţa esenţială - pentru mine, simplul consumator - constă în faptul că ceilalţi produc ceva vizibil. Te întîlneşti cu produsele lor pe stradă, la serviciu, în supermarket: soft-uri, calculatoare, hoteluri, pantofi, mobilă, lactate... Despre ai noştri, cu puţine excepţii, ştiu că au afaceri, dar nici un rezultat concret al acestora nu ajunge la mine, sub formă de produs. În capitalismul lor, competiţia comercială se converteşte în bunuri, individualismul concurenţial se transformă în beneficiu comun. Noi ne aflăm încă în era afacerilor fără marfă.