Delimitarea dintre cele două tipuri de infracţiuni – mari sau mici – ar trebui marcată de pedeapsa pe care riscă să o ia prezumtivul infractor. Cu alte cuvinte, legiuitorul stabileşte gradul de pericol social al fiecărei infracţiuni în parte şi îl transformă în ani de detenţie ori în amendă. Ca atare, infracţiuni precum ameninţarea, insulta, calomnia, lovirea şi alte violenţe, însuşirea bunului găsit, avînd pedepse de cîteva luni de închisoare sau amendă, s-ar înscrie fără probleme în categoria infracţiunilor mici. Mai mult, aceste infracţiuni nu sînt urmărite din oficiu de către organele judiciare, ci numai dacă există o plîngere a persoanei vătămate.

Cu atît mai mult ar trebui să facă parte din gama micii infracţionalităţi toate faptele contravenţionale, începînd cu abaterile de la regimul rutier şi pînă la comerţul stradal ilegal ori tulburări ale liniştii publice.

Pe cale de consecinţă, infracţiunile care conduc la pedepse grele cu închisoarea – precum omorul (10-20 de ani), lovirile şi vătămările cauzatoare de moarte (5-15 ani), infracţiunile de corupţie ori de crimă organizată (trafic de persoane, droguri etc.) – ar trebui să facă parte din marea infracţionalitate.

Un Cod Penal învechit

În fapt, diferite statistici ale Poliţiei ori sondaje de opinie cataloghează, de exemplu, furtul calificat (adică cel care se desfăşoară în public, într-un mijloc de transport în comun sau în timpul nopţii, prin efracţie) ca pe o infracţiune mică, deşi pedeapsa este de la 3 la 15 ani. Cu siguranţă că furtul de flori ori de găini nu este atît de periculos precum tîlhăria (care este un furt cu violenţă), deşi cea din urmă are un regim de sancţiune apropiat furtului, între 3 şi 18 ani. Din această perspectivă, trebuie spus că România are un Cod Penal vechi de 50 de ani, precum şi o suită întreagă de legi speciale, cu infracţiuni contemporane, toate acestea nepuse de acord între ele.

S-ar putea conchide că regimul pedepselor din România nu este într-o formă optimă, după cum nici gradul de apreciere al pericolului social nu este tocmai conform cu nevoile anului 2010. În esenţă, regimul de sancţiune se stabileşte pe baza unor analize criminologice şi nu numai, care indică tendinţele manifestării infracţionale, cauzele acestor tendinţe, modul optim de comportament al statului (felul pedepselor, durata pedepselor, modul de executare al acestora, rolul preventiv etc.). În funcţie de toate aceste date şi, ulterior, soluţii ştiinţifice, vom avea infracţiuni mici (mai puţin periculoase pentru societate), infracţiuni mari (cele periculoase), precum şi contravenţii (cele mai puţin periculoase, pentru care statul a socotit că nu este nevoie de instrumentarea unui dosar penal, ci doar de o amendă contravenţională). Din păcate, proaspătul Cod Penal, încă neintrat în vigoare, dar publicat în Monitorul Oficial, nu se ştie să fi avut la bază astfel de analize ştiinţifice. Prin urmare, mă situez în tabăra celor care aşteaptă cu viu interes aplicarea acestui cod, mai ales în coroborare cu legile speciale. Am fost întrebată de ce nu se penalizează la noi micile infracţiuni. Poliţia ar putea să răspundă la această întrebare spunînd fie că nu este aşa, fie că nu are suficient personal ori cel existent nu este neapărat cel mai bun, că oamenii nu colaborează cu poliţia, după cum parchetele de pe lîngă judecătorie – care supraveghează munca poliţiei judiciare pe tărîmul micilor infracţiuni) pot spune că sînt subdimensionate numericeşte. Lucruri, probabil, adevărate.

Dacă ar fi să întrebăm un cetăţean oarecare ce anume îl deranjează/sperie cel mai mult: insecuritatea stradală, furturile, tulburarea liniştii publice sau corupţia la nivel înalt, probabil va spune că primele enumerate, întrucît acestea îl vizează în mod direct. Statul, fiind urmărit îndeaproape de forurile europene, s-a axat pe combaterea corupţiei, în special a celei la nivel înalt, investind toate fondurile umane şi financiare în această direcţie (cu rezultate mai mult sau mai puţin vizibile pentru cetăţeni). Restul, bine ascuns de ochii raportorilor, dar nu şi de cei ai turistului european, rămîne bonus pentru cei care au ales să trăiască aici.

Instinctul mioritic

În sfîrşit, se pune problema ce facem noi, cetăţenii, cînd vedem că anumite lucruri nu sînt sancţionate. M-aş hazarda să spun că atitudinea ţine de instinctul mioritic, de „merge şi-aşa“. Atît noi, cît şi autorităţile ştim cest lucru. Sîntem cu toţii parte a statului nou creat pe aceste premise. Premisa compromisului, a ilicitului şi a nonvalorii. Ne amendează cineva dacă folosim claxonul în mod isteric? Nu. Sîntem sancţionaţi dacă blocăm intersecţiile folosind, eventual, şi claxonul contra unui şofer „dubios“ care vrea să respecte regulamentul rutier? Nu, dar am văzut o grămadă de abţibilduri care ne învaţă că nu e frumos să facem ceea ce facem. În fine, socot că aplicarea unei amenzi ar fi mult mai eficace.

Mă gîndesc că înaintea legii au existat morala, valoarea, crezul. Este deosebirea dintre aşa ceva nu se face şi aşa ceva este ilegal. Noi nu mai ştim nimic din zona aşa ceva nu se face. Şi zona aceasta este mult mai largă decît cealaltă. Cum nu o mai avem pe prima, încercăm să punem totul în legi şi norme. Pe care, ulterior, nu le înţelegem, nu le aplicăm ori le încălcăm pentru că nu am înţeles care este valoarea morală pe care au fost construite. Abstractizăm din ce în ce mai mult norma juridică pentru că sîntem din ce în ce mai departe de spiritul ei. Nu vom ajunge nicăieri astfel, pentru că nu vom putea pune pe hîrtie chiar totul şi, cu atît mai puţin, în norme juridice.

Îmi pare rău, nu pot să scriu un final fericit pentru generaţia mea. Mă gîndesc doar că singura opţiune ar fi să fim capabili să lucrăm simultan în două planuri: educaţie (etică, valoare morală etc.) şi coerciţie (aplicarea întocmai a legii pornind de la premisa că a fost înţeleasă în litera şi spiritul ei). Rezultatul se va vedea la generaţiile viitoare.

Georgiana Iorgulescu este directoarea Centrului pentru Resurse Juridice.