Micile bucurii viitoare
„Voi, doctorii, știți să vă bucurați de viață!”, îmi spune Cătălina, proprietăreasa florăriei La Vie en Rose, din colțul străzii mele, aflînd că abia mă întorsesem dintr-o scurtă escapadă de cinci zile pe Coasta Amalfitană. Intrasem, în drum spre spital, să iau un buchet de flori pentru ceremonia de pensionare a unei colege, care urma să aibă loc la amiază, în biblioteca clinicii. M-am simțit, de îndată, puțin vinovat și am început să-i spun că a fost destul de multă oboseală, nu era prima dată cînd vizitam acea parte a Italiei, nu mai ai bucuria aceea bruscă, dezordonată și exuberantă a primei dezvăluiri a Costierei. M-am oprit, încercînd să aleg florile, explicațiile mele îmi amplificau parcă vinovăția, care începea să aibă conotații colective. Apelativul Cătălinei – voi, doctorii! – îmi reverbera în minte, crescîndu-mi deodată conștiința de sine: la joie de vivre o fi altfel la medici? Noi, doctorii, cu toate necazurile pe care le vedem zi de zi, ne bucurăm mai mult sau mai puțin decît alții de viață?
Nu, sîntem asemenea oricui altcuiva, a fost prima mea reflecție. Bucuria, forța izbucnirilor de fericire țin de om, de sufletul lui, nu de serviciu. Știu doctori optimiști și pesimiști, unii mohorîți, unii petrecăreți. Poate tatăl meu, medic anestezist, acum 50 de ani, sau unchiul meu, medic de țară în Maramureș, între războaie, aveau o demnitate publică, o siguranță financiară și un avans intelectual și cultural în plus, care le asigura o stare de plenitudine propice bucuriilor, dar azi, medicii au devenit ca toți ceilalți, nemulțumiți, nesiguri de viitor, victime ale consumerismului, industriei fericirii și mercantilizării emoțiilor.
Reflecția mi-e curmată brusc de un telefon, medicul rezident, de la ora șapte în spital, mă anunță că un bolnav a evoluat prost, a fost transferat peste noapte la Terapie Intensivă, familia sună disperată, nu știe ce să le spună. Mă simt a doua oară vinovat în dimineața aceasta, mi-a scăpat ceva în diagnostic, am greșit undeva tratamentul? Un nou telefon, imediat; un coleg chirurg, vădit îngrijorat, mă roagă să primesc de îndată un bolnav, o complicație postoperatorie, pe care speră să o pot rezolva. Al treilea telefon e de la mama, medicamentul pe care i l-am recomandat e apă de ploaie; mă simt înfrînt. Cătălina primește altfel de telefoane la serviciu. E specializată în aranjamente florale pentru nunți și are, de asemenea, un mic magazin care închiriază rochii de mireasă. Este căutată de tineri, într-unul dintre cele mai fericite momente ale vieții lor. Oare propriul nostru univers, cel adînc, pe care îl purtăm în inimă peste tot, singurul loc care poate emana bucuria că trăiești, are, totuși, și reflexele profesiunii pe care o facem?
Lucrul care ne unește pe toți medicii, așa cum notează Ion Vianu, apare încă din inițierea noastră medicală și este reprezentat de o sumă de experiențe comune, ale morții, ale înfrîngerii și ale dezgustului. Iar apoi, de-a lungul vieții profesionale, oricît de diferite ar fi acestea, rămînem legați de coabitarea cotidiană cu suferința și toate penibilitățile ei. Toată această natură comună a doctorilor îi face să simtă o nevoie mai mare de a trăi sau, dimpotrivă, le adaugă zăvoare pe ușile spre propriul interior, spre adăpostul bucuriilor neinventate, neconstruite și necumpărate?
Soția mea, doctoriță, este încredințată că toate responsabilitățile profesiunii, toate ingratitudinile trupului celui bolnav, la care asistă la spital, îi cresc lăcomia pentru viață, pentru varietatea bucuriilor ei. Experiența zilnică a intolerabilului este rodnică sufletește și spiritual. Dacă nu ajungi la o criză, mai poți spera să dobîndești impulsuri vitale substanțiale? Iar viața medicală e plină de asemenea momente critice. Meseria de medic te face să te adaptezi mereu împrejurărilor, iar această adaptare la circumstanțe este una dintre premisele vitalității, o condiție pentru a putea împărtăși, chiar și în nefericire, speranță, uimire, dragoste. Medicina îți clarifică unele valori, cel puțin în măsura în care le recunoști mai ușor pe cele anodine. Universul spitalului nu este unul saturat de nefericire. De ce, în cele din urmă, toate calamitățile exterioare pe care le vezi în jurul tău nu s-ar putea transforma în interior într-o împlinire, o bucurie înaltă, durabilă? Floarea oferită de mîna plină de cicatrici și neputințe a bolnavului tău nu este emoție pură?
Fiul meu, de asemenea medic, se îndoiește de această poezie. Copleșit de problemele altora, nu prea mai ajungi la tine. Primii douăzeci de ani de profesiune sînt impregnați de eforturi continue, de nenumărate nopți nedormite, de nenumărate eșecuri, de competitivitate, de strădania de a construi cariera, reputația, de tentația de a te întreba dacă faci tot ce poți, dacă faci bine, iar toate acestea nu pot să nu scadă siguranța emoțiilor tale, consistența clipelor fericite. Facem multe lucruri seara, în orele libere, dar compensator, merit una sau alta după așa o zi, iar aceste bucurii justificate nu au densitatea și amplitudinea necesare pentru a putea exclama: pentru asta vreau să trăiesc? Nici stereotipurile noastre concurențiale nu ne ajută, ne simțim tot timpul obligați, în timpul liber, să arătăm în jur aptitudini intelectuale și emoționale pe care nu le stăpînim cu adevărat, îndepărtîndu-ne de realitatea sinceră a clipelor. Și, în fond, toate bucuriile intense, în care eul tău social dispare, în ciuda caracterului lor feeric, au o imprudență și o lipsă de control pe care educația medicală pe care o avem nu le poate accepta.
Asist neutru la disputa aceasta familială. Nu știu clar ce înseamnă joie de vivre și, în consecință, nu știu dacă o am. Categoric, nu sînt Zorba. Odată, însă, am dansat singur într-o tavernă din Naxos, sub ochii vrăjiți ai chitariștilor greci și înmărmuriți ai nevesti-mii. Nu m-am mulțumit să aștept și să sper bucuria acelei seri, nevoia de a trăi m-a ridicat de pe scaun și am dansat cu sîngele zvîcnindu-mi în suflet și sufletul în sînge, cum îl descrie Kazantzakis pe eroul său. Pot mărturisi și alte bucurii indecente, dar cît se poate de sincere, cum ar fi prima bere rece, cu băieții, după ce parcurgeam pe jos, în căldura sufocantă a amiezii, drumul de o jumătate de oră de la plajă la cîrciuma dintre sălcii, la Sfîntu Gheorghe, în Deltă.
Dincolo de bucuriile acestea primare, autentice și comune, legate de cei trei M, Mîncare, Mișcare, Muzică, mă bucur adesea de lucruri în avans, anticipînd momente frumoase. Am pregătit aseară micul discurs pentru pensionarea colegei mele. Toți, la spital, se așteaptă să vorbesc, mă apreciază pentru faptul că, atunci cînd trebuie, am vorbele la mine. Pregătindu-mi alocuțiunea, vedeam în același timp biblioteca, asistenta-șefă aranjînd mesele, infirmierele înghesuindu-se după birouri, colega mea negăsindu-și locul, emoționată. Ce nu are cum să știe fiul meu e această parte a doua a carierei unui medic. Pentru mulți dintre noi, doctorii, medicina intră în sinele tău. Orice profesiune nobilă, practicată cu respect, devine în ani parte a vieții tale personale, capabilă, așadar, să-ți influențeze felul cum te bucuri de viață.
În fața ecranului computerului, alegînd ideile, alegînd tonul, gîndindu-mă la cei care mă vor asculta, conciliind rațiunea cu emoția, nu e imposibil ca bucuria mea din acea clipă, de unul singur, anticipînd consecințele frumoase ale efortului meu, să o depășească cu mult pe cea de după expunerea discursului. Dacă joie de vivre cuprinde, mai degrabă, serile în care călătoresc pe Google Maps, descoperind cele mai frumoase golfuri, cu cele mai frumoase vile și nu neapărat vacanța propriu-zisă, dacă include primele minute, cît curge genericul, de la începerea unui film de mult așteptat, stînd liber și nestingherit în întunericul sălii, sau ora pe Internet, răsfoind programul și cumpărîndu-mi bilete la toate filmele de la TIFF, la care n-am cum să ajung, dar anticipînd satisfacțiile săptămînii care va urma, atunci am bucuria de a trăi.
Am luat din mîinile frumoasei florărese buchetul de margarete și am ieșit din florărie surîzînd. Am pornit spre clinică începînd să repet în gînd discursul pentru pensionarea prietenei mele, imaginîndu-mi locul meu în biblioteca spitalului, în fața colegilor mei emoționați. Strîngeam florile în mînă, murmurînd introducerea, anticipînd cu anxietate plină de speranță bucuria pe care o voi trăi. Respirația mi-a devenit mai amplă, umerii mi s-au îndreptat, am sărit trei pași la rînd, strada s-a lărgit, timpul s-a dilatat, lăsîndu-mă să-mi îngîn nestingherit cuvintele, zîmbind și gesticulînd în aerul dimineții, lăsîndu-mă atent doar la intimitatea mea cea mai secretă, cea mai precară, dar prima deschisă spre nemărginire, da, trăind din micile bucurii viitoare.
Nicolae Rednic este medic.
