Mesajul corect

Prima dată am aflat despre droguri, despre HIV și alte lucruri înspăimîntătoare dintr-o carte pe care tata o primise de la niște prieteni norvegieni. Cartea avea coli lucioase și miros de soluție pentru developarea filmelor radiografice, iar înăuntru erau cîteva poze alb-negru care m-au lăsat cu gura căscată. Am sustras cartea dintr-un teanc înalt și am deschis-o la întîmplare. O femeie tînără stătea în fund, sprijnită de un perete, își ținea capul întors într-o parte și părul lung îi acoperea fața, un maiou i se mula peste sîni și tors, iar mai jos încheietura mîinii, în care ținea o țigară aprinsă, poposise între picioarele crăcănate și nu putea să îi ascundă sexul acoperit de păr abundent. Mai văzusem pînă atunci femei cu sînii goi sau chiar complet dezbrăcate, în filmele slab erotice care se difuzau la „sîrbi” sîmbătă seara, dacă se întîmpla ca ai mei să pice amîndoi de gardă și bunica adormea devreme, într-un calendar cu hîrtie poroasă și tonuri sepia, unde toate femeile păreau icterice, și în pachete de cărți de joc de la niște amici de tabără, dar nici una nu era ca aceasta, și nu era vorba de felul în care arăta, ci de altceva pentru care nu găseam pe atunci cuvinte. Acum aș spune că ea ieșise din limitele de seducție și aducea în peisajul nudurilor un alt aer. Unul vag incriminator. Dacă ar fi să disec imaginea mai departe, aș spune că era o poză aranjată, un fel de metaforă subțirică, în care femeia era pusă într-o postură melancolică și indecentă, ca să expună și să condamne promiscuitatea din zona imaginilor care necesită bluraj, unde sexul cu parteneri la întîmplare se află în prelungirea consumului de stupefiante și a bolilor venerice. Dar pe atunci eram doar un copil și nu știam să spun de ce femeia aceea era deopotrivă respingătoare și se cerea privită cu insistență, nu eram decît un mic spectator la scena deschisă a vulgarității jucate, în fața căreia naivitatea te face întotdeauna vulnerabil.   

Am strecurat cartea la loc printre celelalte și m-am dus să mă spăl pe mîini pînă la coate. Nu știam exact cum se transmite HIV-ul și puteam să pun pariu că în cartea aia colcăiau cele mai nasoale boli din lume, care dacă nu te omoară, în mod sigur îți lasă niște semne fosforescente pe corp și toată lumea o să știe ce-ai fost și ai făcut. 

Tata a lucrat ca medic pediatru, cel mai mult în spitalul de boli infecțioase, acolo unde mă lua uneori cu el în gărzile de week-end, mergeam cu tramvaiul patru stații și mi se părea că am ajuns la capătul orașului. Pentru el, Revoluția a fost o eliberare și o oportunitate firească de carieră. Pentru mine (dar și pentru ceilalți din familie) a fost o fereastră deschisă brusc către o lume care ne-a răsturnat complet valorile impuse de societatea socialistă și ne-a teleportat de-a dreptul în cealaltă parte a Europei.

Norvegienii au venit cu primele TIR-uri cu ajutoare pentru copii în oraș. Nu mi-am dat seama cum tata s-a împrietenit cu ei, cum s-au legat atît de ușor lucrurile, poate pentru că era singurul din partea română care vorbea bine engleză, poate pentru că în studenție fusese ghid de ocazie și era prietenos cu străinii. Poate pentru că nu se ferea să bea cîteva beri după ce-și termina treaba și îi vedea stingheri și dezorientați prin curtea spitalului pe cei care se oferiseră voluntari să ajute o țară de-abia repusă pe harta Europei, dintr-o altă cultură, la un alt nivel socio-economic. Unde oamenii erau stîngaci în fața inelului de la doza de Cola, iar copiii constatau fascinați că pot să-și pună scratch-ul în loc să se lege la șireturi.

Pentru mine, întîlnirea cu ei a fost un șoc cultural și valoric în același timp. În vara următoare s-a întîmplat minunea, oamenii aceia au făcut și au aranjat să mergem cu toții la ei, ne-au găzduit cu rîndul și s-au îngrijit de noi. Am un film întreg de amintiri din acea vară ieșită cu totul din limitele cutiei mele. Scot dintre ele una dintr-o dimineață însorită, cînd străbăteam un parc central și medicul care ne însoțea, prieten bun cu tata, Georg, s-a desprins din grup și i-a luat la trei-păzește pe niște tineri care vegetau într-un pavilion, fumau întinși pe jos și ascultau muzică. Nu era primul lucru prin care norvegienii mă lăsau cu gura căscată, ei care la sfîrșitul mesei se încolonau cuminți, cu farfuriile în mîini, și se duceau să și le spele la bucătărie, deși erau invitați.

În plus, mai văzusem și la noi babe care ne apostrofau de la geamuri că băteam mingea sau ne prevesteau un viitor nasol pentru că nu dispăream acasă, la culcare, imediat ce apunea soarele. Ce-i drept, noi eram copii, iar ei erau adulți tineri și era într-adevăr aproape de prînz. Georg nu i-a slăbit, nu i-a dus la muncă, dar i-a făcut să plece. Era indignat. Stau degeaba, asta fac, statul le plătește ca ei să nu meargă la muncă. Poate au niște probleme, a zis mama. Nu știu ce pot să aibă, a zis Georg, era așa o sărăcie în Norvegia pe vremuri, nu poți să-ți imaginezi, părinții mei mîncau scoarță de mesteacăn. Nu mă crezi? O dădeam prin rîșniță. N-am nimic cu ei, dar trebuie să le transmitem mesajul corect.

Au trecut de atunci vreo treizeci de ani, au trecut cîteva generații, începi să fii bătrîn față de cei care mai înainte erau copii, nu mai ești cel mai neștiutor din șirul adulților. Mai demult am dat din nou peste problema drogurilor, a HIV-ului și a altor nenorociri care vin la pachet cu traficul și consumul de stupefiante. Mi se pare că într-o clinică de toxicomani (și, de fapt, într-o clinică de psihiatrie în general) e barometrul cel mai fidel al suferinței unei societăți, al felului în care aceasta reușește (sau nu) să producă și să mențină valori folositoare oamenilor. Locurile acestea sînt în general cel mai bine ascunse, unitățile sînt înconjurate de rînduri de arbori și de verdeață, sanatoriile sînt în afara orașelor. În centru sînt cazinourile, jocurile de noroc, produsele de larg consum, politicienii, vedetele, oamenii de media, de showbiz, cei care au ajuns în vîrful piramidei, nu cei care au alunecat pînă la bază. E instinctiv să te uiți către bine, nu către rău. În scurta perioadă cît am lucrat cu toxicomani am văzut imaginile cele mai sinistre ale degradării și suferinței, ale transformării omului în mecanism. Drogurile sînt calea cea mai simplă și mai sigură să devii telecomandat de cineva care prosperă de pe urma suferinței tale. N-are rost să mai elaborăm pe acest subiect aici. 

Poate că „etnobotanicele” de la noi, „magazinele de vise” de acum zece ani și heroina falsă, colorată cu praf de cărămidă, au de-a face cu cocaina care se consumă la o petrecere unde apare Sanna Marin cam atît cît are și Finlanda cu Norvegia, că într-o parte e vorba de două țări scandinave, iar în partea cealaltă de droguri mai serioase (dar și ele mult diferite). Coxul e un drog scump, din cercurile puterii, îți dă energie și aparent mintea clară, ai senzația de omnipotență pe care o cauți oricum în viața de zi cu zi cînd ești în politică și/sau în afaceri. Evident că nu o să găsească nimeni ace de injectat într-un parlament european, ci mai degrabă urme de „praf” pe marginea chiuvetelor de marmură. Acum nici Sanna Marin n-a consumat cocaină, ea doar a dansat, muzica era tare, se simțea bine. Pentru cei mai tineri, ea e modelul „work hard, play hard”. Două „influencer-ițe” se sărută la o petrecere de-ale ei și aroma puterii și a reușitei plutește atît de fin în jurul lor. Fotografia celor două femei topless are la fel de puțin de-a face cu nudul sau cu erotismul pe cît avea fotografia aranjată cu femeia necunoscută din cartea de epidemiologie. Și aduce like-uri din care pot să iasă voturi. E vorba de show off și de euforia puterii. O psihiatră tînără din Helsinki n-are de ce să-și bată capul cu imaginea ei în lume, în fața unui Erdogan, să zicem, ca să vorbească despre intrarea în NATO, ea înfundă capul în pernă vineri seara, la etajul zece dintr-un bloc de la periferie, pentru că a doua zi se duce în gardă să salveze ce împinge societatea pe ușa din dos. Și riscă să fie taxată pentru cea mai mică greșeală. 

„Sînt o ființă umană, tînjesc după un pic de distracție”, a mărturisit Sanna Marin cu lacrimi în ochi săptămînile trecute. Cum ar fi fost să spună „tînjesc să am un pic de timp al meu ca să citesc Pluta de piatră“? În ce lume am fi trăit?

Norvegienii pe care i-am cunoscut eu în copilărie sînt acum bătrîni, de vîrsta părinților mei, și fac parte din generația critică. Ar zice: să transmitem mesajul corect. Walt Disney era un fumător înrăit și mai avea o obsesie în afară de desen, să nu-l vadă fiica lui fumînd, circulă tot felul de trivia cu el ascunzîndu-se prin tufișuri la petrecerile de la Hollywod cînd era invitat cu familia. Nici el nu propunea o lume de abstinenți, dar măcar atît să facem pentru cei încă neatinși.

Una dintre ultimele mele griji e cum se distrează un prim-ministru. Bine că nu fură, vorba aceea. Cu atît mai puțin acum, cînd din lucrul meu cu toxicomanii au rămas doar niște fantome ale trecutului. Aș spune doar atît: mergeți, vă rog, voluntari, măcar trei luni într-o secție de dezintoxicare. Sistemul e slab deservit, e nevoie de oameni și un ajutor, oricît de mic, din partea celor care dețin puterea e binevenit. Acesta e singurul mesaj despre care știu sigur că-i corect. În rest, sînt interpretări, proiecții personale, impresii de mai demult.

Augustin Cupșa este scriitor și psihiatru. Cea mai recentă carte publicată: Marile bucurii și marile tristeți, Editura Humanitas, 2021.