Mere transformate în piersici, muște readuse la viață după ce s-au înecat în vin și un buchet de trandafiri în locul unui porcușor de Guineea

În Demonomania vrăjitorilor, publicată în 1580, Jean Bodin, un avocat erudit al veacului său (s-a spus despre el că își amintea tot ce citise, lucru de care mulți dintre noi, mai nevrednici, n-am fi în stare), definește vrăjitorul astfel: „Vrăjitor este acela care, știind ce face, se străduiește prin mijloace Diabolice să ajungă la ceva“. Apoi – după un mare număr de ruguri aprinse prin întreaga lume și cam tot atîtea vrăjitoare preschimbate în scrum –, Jacques Collin de Plancy, nepotul altui avocat (fratele mamei sale era Georges Danton, rămas fără cap în vîltoarea Revoluției franceze, pe cînd Jacques era un prunc), ne pune sub nas o definiție a vrăjitorilor în Dicționarul infernal (1818): „Oameni care, cu ajutorul puterilor infernale, pot înfăptui lucruri supranaturale ca urmare a unui pact făcut cu diavolul“. Dar, pesemne fiindcă putea acoperi mai multe file decît predecesorul său într-ale celor vrăjitorești (Dicționarul… are 582 de pagini, iar Demonomania… doar 252), ne oferă, ca bonus, definiția magiei și a magicianului: „Magia este arta de a produce în natură lucruri peste puterile oamenilor, cu ajutorul demonilor sau prin săvîrșirea unor ceremonii interzise de religie. Cel care practică această artă este numit magician“. Cum se vede aici, vrăjitoria și magia ar fi cam totuna, iar semnul egalității poate fi așezat cu ușurință între vrăjitor și magician, așa încît ne vom alătura acestei perspective în cele ce urmează.

Pentru început ne aplecăm asupra unuia dintre „mijloacele Diabolice“ (majuscula îi aparține autorului) folosite de vrăjitor/magician pentru a ajunge la acel „ceva“ pe care Bodin nu catadicsește să-l definească mai limpede. „Mijlocul“ acesta (nu ne-am feri să-i zicem instrument) ar fi teratoscopia, adică – potrivit lui Jean Bodin – „arta care contemplă miracolele, & acestora le caută cauzele, efectele & semnificațiile“. N-ar strica să ascultăm și ce spune Collin de Plancy în privința teratoscopiei: „Divinație care scoate la iveală preziceri din apariția cîtorva spectre în văzduh, precum armate de cavaleri și alte asemenea minuni despre care vorbesc cronicarii“. Facem încă un pas în direcția asta – ca să ne extragem informația din trei surse – și deschidem Teratoscopia fluidului vital și a mensambulanței de C.-R. Hannapier (1822). Ocolim mensambulanța, care ne-ar abate de la ale noastre (pentru cei interesați, ea desemnează starea de somnambulism), și citim: „Teratoscopia este știința care examinează prodigiile“. Avem acum la teșcherea trei definiții ale teratoscopiei, însă ne vom opri la cea dintîi, a lui Bodin, întrucît contemplarea ne e mai aproape decît examinarea.

Și pornim pe calea contemplării de la Giambattista della Porta (fondator, printre altele, al Academiei Leneșilor, în care nu erau admiși decît cei dornici să muncească din greu, și al Academiei Secreților, unde erau primiți numai aceia care își dobîndiseră faima printr-o descoperire științifică de răsunet). În cartea sa Magia Naturală (1589) se găsesc rețete pentru producerea multor miracole (vom înșira doar cîteva, spre exemplificare): „Cum faci să crească pătrunjelul într-un timp foarte scurt“, „Cum să faci dintr-un măr o piersică și dintr-o piersică o nucă“, „Cum faci ca o viță-de-vie să dea ciorchini albi și struguri negri“, „Cum faci ca migdalele să se nască scrise“, „Cum să ai prune purgative și adormitoare“, „Piatra care, umezită, stîrnește focul și-l face să izbucnească“, „Cum să faci un foc pe care uleiul îl va stinge și apa îl va aprinde“, „Cum faci să fii văzut în flăcări și arzînd“, „Cum să imprimi litere pe un ou după învățătura Africanului“, „Cum, în anumite zile, literele se usucă și dispar“, „Cum să ai ouă care întrec în mărime un cap de om“, „Dacă vrei să le schimbi copiilor culoarea ochilor“, „Cum faci ca oamenii să îți apară cu capete de cai sau de măgari“, „Cum faci cîinii să nu mai latre“, „Cum faci ca o femeie adormită să povestească de bunăvoie ce-a făcut“, „Dacă vrei ca un surd să poată auzi sunetul lirei“, „Cum scoți surzenia din cositor“, „Cum vei putea să topești cristalul“, „Cum ai putea face, din mai multe oglinzi pline, o oglindă în care vor apărea simultan mai multe efigii“, „Cum se poate face, din cîteva oglinzi pline, una în care să vezi, în aceeași clipă, o persoană venind și alta plecînd“ etc.

Cu mintea doldora de minuni (și n-ar fi exclus ca pe unii să-i fi luat amețeala de la ele), trecem la cavalerul Pinetti. Giuseppe Giovanni Pinetti (Joseph Pinetti Willedall de Merci), cunoscut în Franța ca Joseph Pinetti, și-a exercitat o vreme talentul de magician la curtea regelui Ludovic al XVI-lea, pînă cînd aceeași Revoluție franceză l-a lăsat și pe acesta fără nimic pe umeri. Pe urmă, fiindcă treburile nu i-au mai mers la Paris cum îi mergeau înainte, Pinetti și-a strîns catrafusele și a început să cutreiere diverse capitale europene pentru a-i uimi pe suveranii locului cu magia lui. A avut parte de un succes fulminant și s-a umplut de bani (mai puțin în Prusia, unde a avut nesocotința să își atragă invidia lui Frederic cel Mare, arătîndu-se pe străzile Berlinului într-o caleașcă trasă de patru cai albi, deși regele se deplasa cu una trasă de numai doi; scos din sărite, monarhul – absolutist, pare-se, și în chestiuni de amănunt – a poruncit ca Pinetti să părăsească orașul în 24 de ore). Finalmente, cavalerul s-a retras în Rusia, a făcut și acolo avere, însă a risipit-o, necugetat, investind în ascensiuni cu balonul. A sfîrșit, pe la 1803, în orașul Berdîșev din gubernia Volînia, aflat pe teritoriul actualei Ucraine, unde astăzi (în martie 2022) forțele magiei negre se dovedesc a fi deosebit de active.

Ar fi momentul acum să culegem un miracol dintr-o carte a cavalerului Pinetti (Amuzamente Fizice și diverse Experiențe Distractive, ediția a treia, din 1791) pentru le ține companie miracolelor lui Della Porta. Așadar, „Capitolul XXXVI. Procedeu foarte simplu ca să fie readusă la viață o muscă înecată în apă sau în vin, & care a murit de douăzeci și patru de ore“: „Musca trebuie scoasă, cu o lingură, din apă sau din orice altă licoare în care s-a înecat; apoi o puneți la soare acolo unde soarele arde mai puternic și o acoperiți cu sare grunjoasă obișnuită. După nici trei sau patru minute o veți vedea mișcînd, scuturîndu-se și în cele din urmă luîndu-și zborul“.

Iar dacă musca a reînviat cu bine și ne-a spus adio, ni se deschide calea către ultima etapă a voiajului printre minuni. De astă dată, destinația nu e „ceva“ (sau e „ceva“ adiacent), e mai degrabă „cineva“, acest „cineva“ numindu-se Harry Kellar (1849-1922), un maestru al mecanismelor ascunse ale iluziei care tocmai și-a serbat, pe 10 martie, centenarul dispariției. La vîrsta de 10 ani era ucenic într-o farmacie din Erie, Pennsylvania (unde ai lui, imigranți nemți, se stabiliseră), și se deda experiențelor de chimie, amestecînd cu pasiune felurite substanțe. Pînă cînd, într-o zi, rezultatul pasiunii sale a fost o gaură în podeaua farmaciei. Ca să evite corecțiile paterne care nu puteau fi decît aspre, micuțul Heinrich (pe atunci încă mai purta numele de Heinrich Keller, schimbat ulterior în Harry Kellar) s-a suit într-un tren și a plecat în lume. Cumva, au trecut niște ani. Și s-a produs declicul, cu ocazia unei reprezentații a „Fakirului din Ava“ la care asistase: „Ca el vreau să fiu“, și-a zis viitorul Kellar.

Zis și făcut. La 20 de ani s-a alăturat unui grup de spiritualiști ai scenei, „Frații Davenport și Fay“ (alcătuit din Ira Erastus Davenport, William Henry Davenport și William Fay), lucrînd o vreme cu ei. În 1873, Fay s-a despărțit de frații Davenport, iar cuplul Fay-Kellar a pornit într-un turneu prin America Centrală și de Sud, unde norocul le-a surîs: au cîștigat vreo 10.000 de dolari (un munte de bani pentru acele timpuri) și au dat un spectacol în fața împăratului Dom Pedro II al Braziliei. Însă norocul, viclean cum îl știm, i-a părăsit pe drumul de întoarcere spre Europa: vineri, 13 august 1875, din cauza ceții, nava „Boyne“ cu care călătoreau cei doi s-a izbit de stîncile de pe coasta insulei Ushant din golful Biscaya și s-a scufundat cu întreaga ei încărcătură de aur și argint. Echipamentul și costumele magicienilor, precum și o serie de prețioase artefacte cumpărate din Mexic, au fost înghițite de ape. Scăpat ca prin minune cu viață, doar cu hainele de pe el și un inel cu diamant pe deget, Kellar avea să încheie curînd colaborarea cu Fay. Urmează o perioadă grea, de privațiuni și probleme financiare, înlăturate parțial prin vinderea inelului, ceea ce îi permite lui Kellar un nou start. În 1882, în cursul unui turneu mondial, o cunoaște la Melbourne pe Eva Lydia Medley, pe care o va lua de soție la 1 noiembrie 1887, într-o biserică din Kalamazoo, Michigan (după ce, timp de cinci ani, și-au împărtășit iubirea exclusiv epistolar). Cam de aici încolo, cariera lui Harry Kellar are un traseu ascendent spre apogeu. „Cel mai mare magician al Americii“ (cum l-a numit celebrul său discipol Houdini) se retrage din activitate în 1908.

Unul dintre numerele de magie pe care s-a clădit reputația lui Kellar este „Cutiile imbricate“ (sau „închise una într-alta“, pentru cei reticenți la cuvinte rare). Iată o descriere – desigur, palidă – a lui. Kellar cere din public șase inele pe care le introduce în țeava unui pistol, ochește și trage într-un cufăr așezat într-o latură a scenei. Cufărul se deschide și înăuntrul lui vedem un cufăr de dimensiuni mai reduse care conține o cutie. La rîndul ei, cutia conține o cutie mai mică în care se află o cutie și mai mică – și tot așa pînă la ultima cutie, a șasea. Din cutia a șasea sînt scoase cinci inele (fiecare legat cu o panglică de un buchet de flori), care sînt înapoiate proprietarilor. Neprimindu-și inelul, al șaselea proprietar protestează, dar Kellar nu-l ia în seamă. Le cere cîtorva persoane din public să numească o băutură pe care ar dori s-o consume, la alegere: vin, whisky, limonadă sau apă. Umple cîteva pahare turnînd în ele dintr-o singură sticlă (una și aceeași), iar consumatorii dau paharele pe gît, declarîndu-se încîntați: au băut exact ce și-au dorit. Cînd sticla se golește, Kellar o sparge și scoate dintre cioburi un porcușor de Guineea cu o eșarfă pe grumaz de care e prins al șaselea inel – ce va fi înmînat pe loc proprietarului.

Numărul acesta de magie a fost prezentat de Kellar în fața președintelui american Theodore Roosevelt, a soției sale și a celor patru copii ai lor, Ethel, Archie, Quentin și Kermit. Al șaselea inel era de la Ethel, iar Kellar, cînd i l-a înapoiat, a întrebat-o dacă n-ar vrea să aibă și porcușorul de Guineea. Ethel a vrut (cum să nu vrea?). Kellar a învelit porcușorul într-o hîrtie și i-a întins pachetul fetei, ea l-a desfăcut, dar înăuntru era un buchet de trandafiri. Cu voia dumneavoastră, v-am oferit unul identic.