Memorie și uitare
Psihologia jungiană face o distincție între inconștientul personal și inconștientul colectiv. Acesta din urmă este, după Jung, un al doilea sistem psihic și reprezintă lumea instinctelor și a arhetipurilor. Reprezintă o memorie psihică colectivă moștenită și impersonală, prezentă în fiecare individ. Ea cumulează toate epocile și mentalitățile istoriei omenești, toate regnurile și nu poate fi influențată de individ. După Jung, chiar dacă lumea senzorială a omului arhaic și cea a epocilor trecute nu ne mai sînt accesibile, acestea continuă să trăiască în adîncul sufletului nostru. Energia arhetipurilor lor e imensă și, dacă nu sînt recunoscute, năvălirea lor în conștient poate provoca psihoze individuale și colective. Arhetipurile apar în vise și în viziuni sub forma unor imagini care, dacă sînt înțelese și astfel descărcate de potențialul lor sacru-periculos, vor permite lărgirea conștiinței. Regăsim în Antichitate figura mitologică a Memoriei. Grecii au sacralizat-o făcînd din ea o zeiță, pe Mnemosyne. Mnemosyne i-a ajutat pe oameni să se diferențieze de animale și să se civilizeze.
Memoria era o titanidă, „fiica pămîntului și a cerului înstelat“ și, deopotrivă, mama celor nouă muze. Era o zeiță invocată atît de către barzi, care își începeau recitarea poemelor slăvind-o, cît și de sufletele morților, după cum ne spun Imnurile orfice către Mnemosyne. Cultul orfic i-a acordat Mnemosynei un loc special în Infern și o înaltă valoare lăuntrică, întrucît ea le permitea adepților săi să-și reamintească învățăturile primite la inițierea în misterii. Se spunea că cel ce bea din apa Mnemosynei poate să-și aducă aminte totul. Izvorul ei, „ce își prinde cursul din lacul Mnemosynei“, se afla în „casele bine construite ale lui Hades“, mereu alături de cel al lui Letho, Uitarea, lîngă care întotdeauna „stă înălțat un chiparos alb“. Imnurile orfice, înscrise pe tăblițe de aur și depuse în morminte, conțineau indicații pentru inițiatul în misterii, în vederea momentului în care îi va sosi ceasul. Defunctul era avertizat să nu bea cumva apă din fîntîna lui Letho, ci să spună: „Sînt Fiul Pămîntului și al Cerului Înstelat; sînt ars de sete și nu mai pot: dați-mi repede să beau din apa rece care vine din Lacul Amintirilor“ și, după ce va bea, va putea „merge pe Calea Sacră pe care merg și alți inițiați (mystai) în Gloria lui Dionysos“. Apa uitării o beau sufletele impure supuse reîncarnării, ca să-și uite viețile trecute. Alegînd apa amintirilor, sufletele inițiaților alegeau să nu-și uite originea divină, spre a trăi veșnic în lumea preafericită a zeilor.
Mnemosyne/Letho sînt cei doi poli ai aceluiași arhetip, cel al renașterii. Apele lor își au locul în lumea subpămînteană la intrarea în lumea morților. Lumea morților este inconștientul colectiv. Ca memorie a divinului, Mnemosyne veghea la trecerea naturală a sufletului din materie în psihic sau, altfel spus, de pe pămînt în cerul înstelat.
Asemenea simboluri arhetipale apar spontan şi în visele de azi. Étienne Perrot, unul dintre psihologii jungieni ai zilelor noastre, interpreta, în cartea sa Visele și viața, visul unui ascultător care devenea zeu bînd apa Evian astfel: „Chiar dacă sună a reclamă de publicitate, ca interpret al viselor pot spune că Evian este apa vieții! În vise, Evian este est-vie-en (este-viață-înlăuntru). Dăm inconştientului apa vieții şi această apă permite realizarea, actualizarea omului divin, a omului total din noi“.
În practicile de vindecare prin incubație din templele lui Esculap, unde, pe lîngă tratamentul corpului, era luat în seamă şi aspectul psihologic al bolii prin urmărirea viselor, se obișnuia să i se aducă un sacrificiu și Mnemosynei, pentru ca visele să nu fie uitate. Aceasta ar putea fi o indicație pentru persoanele care vin la analiză plîngîndu-se că nu-și amintesc visele. Sacrificiul care trebuie adus Mnemosynei ar însemna, în acest caz, sacrificarea unei atitudini prea extravertite și o întoarcere spre lumea lăuntrică. Aceluia care va face acest sacrificiu, Mnemosyne îi va fi călăuză.
Pentru Jung, visele sînt „natura care nu cuprinde nici o intenție de înșelăciune, ci spune cît poate de bine ceea ce are de spus – cu tenacitatea plantei care crește sau a animalului care-și caută de mîncare“. Jung a avut revelația inconștientului colectiv într-un vis din 1909, la întoarcerea, împreună cu Sigmund Freud, din Statele Unite, pe vapor. În acest vis – care nu i-a devenit limpede decît mai tîrziu și care a marcat și despărțirea sa de Freud –, Jung locuia într-o casă cu etaj. Camera de la etaj era luminoasă și mobilată în stil de secol XVIII. Pe măsură ce cobora, se făcea din ce în ce mai întuneric. Camera de la parter avea un aer medieval, pivnița avea ziduri din epoca romană, iar sub un chepeng, o scară conducea într-o peșteră unde se aflau rămășițe preistorice și care era, spune Jung, „o lume ce abia mai poate fi atinsă de conștiință“. Imaginea acestei case inaugurale oglindește principiul de bază al analizei jungiene: spre a regăsi lumina naturii și contactul cu energiile ancestrale, trebuie mai întîi să cobori în tenebre.
Sanda Roșescu este analistă jungiană și traducătoare.
