Marmelada digitală și mica tiranie a prostelii

„Rețelele sociale dau dreptul la cuvînt unor legiuni de imbecili care altădată vorbeau doar la bar, după un pahar de vin, fără să dăuneze colectivității. Erau imediat reduși la tăcere, în timp ce acum au același drept la cuvînt ca și un laureat Nobel. E o invazie a imbecililor.” Aceste cuvinte ale lui Umberto Eco, rostite în 2015, s-au viralizat, cum se spune: de atunci încoace, sînt reluate și redistribuite masiv pe rețelele sociale sau citate de lideri de opinie și influensări. Ce ironie, totuși: Umberto Eco a scris mult (și esențial) despre mass-media și comunicare, a coordonat o enciclopedie multimedia în anii ’90 (cînd mulți intelectuali umaniști habar nu aveau cum funcționează computerele și Internetul, dar erau convinși că vor duce la „moartea culturii”), e autorul unui fundamental Tratat de semiotică, ba chiar și literatura sa de ficțiune conține multe teme din sfera comunicării. Dar a ajuns să fie pomenit „în masă” tocmai cu aceste fraze spuse jurnaliștilor imediat după ceremonia în care i se acordase laurea honoris causa la Universitatea din Torino (pe care o absolvise în îndepărtatul an 1954, cînd un computer ocupa o cameră întreagă). Conferința pe care a ținut-o cu acea ocazie avea ca temă sindromul complotului. Căci nimic nu e întîmplător, nu-i așa?

Probabil că succesul online al acestor fraze se explică prin prezența cuvîntului imbecili. Un cuvînt tare, pe lîngă care nimeni nu poate trece nepăsător; nici măcar imbecilii înșiși, care cred, desigur, că Eco se referea la „ceilalți”... Sînt convins că Profesorul a intuit că așa se va întîmpla, căci a folosit cuvinte pe placul publicului larg. Dar nu spunea nimic nou. Prin 1996, scrisese că marea problemă a Internetului va fi cantitatea enormă de site-uri, bune și rele, și propunea decimarea informației, pentru a separa grîul de neghină. Dar cine să-l ia în seamă? Pe atunci, lumea digitală abia ajunsese la genunchiul broaștei și predomina un soi de euforie tehnologică: oamenii vor comunica mai bine, cunoștințele se vor transmite mai ușor, conectarea la rețea va șterge granițele și va da tuturor acces la informație. Se imaginau mari biblioteci virtuale, se făceau predicții despre viitoarele „comunități online”, Being Digital (1995) a lui Nicholas Negroponte devenea un bestseller, iar Derick de Kerckhove, fost asistent al lui Marshall McLuhan, scria despre Connected Intelligence (1997). Un important sociolog italian, Alberto Abruzzese, publica, în 1996, o carte al cărei titlu parafraza celebrul slogan din Manifestul partidului comunist: Analfabeti di tutto il mondo, uniamoci! („Analfabeți din toată lumea, să ne unim!”). Cu un ton cam prea încrezător pentru gustul meu (căci întrevedea, grăbit, semnele civilizării și democratizării), Abbruzzese anunța care va fi noul personaj principal al lumii digitale: „Este vorba despre analfabetul care renaşte din seculara, şi totuşi umana, deci pieritoarea activitate a scriiturii”.

Iată-ne ajunși, după un sfert de veac, într-o relație de iubire-ură cu lumea digitală. Pe de o parte viața noastră a devenit tot mai condiționată de Internet și de smartphone, de pe urma cărora avem o mulțime de avantaje, pe de altă parte se discută tot mai des și mai apăsat despre problemele create de rețelele sociale și de giganții hi-tech. Între acestea – răspîndirea în cantități enorme și cu viteză uriașă a diferitelor manifestări ale prostiei omenești: de la știri false și teorii ale conspirației pînă la vulgarități mărunte și imbecilități – cum să le zic? – pure, genuine, neîntinate de vreo urmă cît de mică de gîndire. „Analfabeții” lui Abruzzese și „imbecilii” lui Eco întind marmelada digitală pe o felie de pîine, mușcă din ea și-apoi le oferă cîte-o mușcătură (chiar nesolicitată) și amicilor cu care au ieșit la joacă pe maidanul online. Problema e că rețeta marmeladei nu mai e cea de odinioară. Cu alte cuvinte, o mulțime de oameni – indiferent de nivelul studiilor formale și de numărul de diplome – au intrat în era comunicării și a sharing-ului fără să fie pregătiți pentru asta și se comportă ca niște copii prinși de mămica asupra faptului cu un sever „Ce faceți acolo?”: „Deh, ne prostim și noi...”. Da, e adevărat că rețeta marmeladei a ajuns foarte sofisticată și e creată în laboratoarele giganților hi-tech, care ne studiază comportamentele, ne fac profiluri psihologice, ne urmăresc drumurile și popasurile, preferințele și gusturile, ne condiționează și ne manipulează. Dar e la fel de adevărat că săvîrșim cu toții o gravă eroare de percepție atunci cînd continuăm să vedem în Google, Facebook și ceilalți doar niște firme „de tehnologie”. Căci ele nu lucrează numai cu informaticieni care introduc în computer șiruri complicate de cifre și litere, ci și – mai ales – cu psihologi, sociologi și alți fini cunoscători ai indivizilor și societății, care contribuie decisiv la tot ce produc aceste companii pentru miliarde de utilizatori. Documentarul The Social Dilemma e, din acest punct de vedere, interesant: cîțiva protagoniști ai afacerilor din Silicon Valley povestesc cum au construit, ca niște mici Frankenstein-i, monștrii creatori de dependență pentru a monetiza impulsul omenesc de a arde gazu’ „pe net”; și cum erau conștienți de efectele nefaste ale creațiilor lor, dar we did it; și cum au tot dezbătut în jurul butonului like și pînă la urmă l-au pus, așa că, pe scurt, „voi credeți că apăsați pe like pentru că așa vreți voi; nu, ci pentru că așa am vrut noi”. Momentul de prise de conscience al foștilor manageri e destul de convingător în a transmite mesajul că o lume-ntreagă se lasă manipulată și controlată – deci, prostită – de sofisticatele invenții ale unui grup restrîns de specialiști și investitori care urmăresc să facă profit. „50 de persoane au luat niște decizii care influențează viața a două miliarde de oameni”, zice la un moment dat Tristan Harris, care a lucrat la Google. Numai că – paradoxal? – chiar și acest discurs generat de criza de conștiință a unor oameni care „au creat Sistemul” nu face decît să alimenteze convingerea multora că o mînă de oameni lucrează la „noua ordine mondială” care ne va transforma în sclavi, cu cipuri implantate după ureche etc., etc. La o asemenea convingere nu poți să răspunzi în nici un fel, căci n-are o bază rațională, ci stă doar pe emoții și credințe; iar rețelele sociale cu acest material lucrează, cu emoțiile.

E un fapt însă că, pentru prima dată în istorie, oamenii iau cunoștință direct unii de alții și de emoțiile lor, pe scară largă, peste puterile obișnuite de înțelegere ale unei biete vieți omenești. De exemplu, Facebook „te lasă” să ai 5.000 de „prieteni”; dar cîți dintre noi sînt ca Alexandru Macedon, despre care se zice că-și știa toți soldații după nume? Și totuși, o mulțime de oameni rezonabili – și deloc imbecili – au luat rețelele sociale în serios și-și pun pe ele viața, detaliile personale, bucuriile, tristețile, pozele de la mare, amorurile, ambîțurile ș.a.m.d. Ba chiar și disprețul față de rețelele sociale și față de „ăștia care ne controlează” tot acolo îl pun. Și n-au nici o tresărire cînd scriu „Bill Gates ne bagă cipuri” în programul Microsoft Word creat de Bill Gates ori cînd postează „Facebook ne manipulează” fix pe Facebook. E la mijloc doar sofisticarea mijloacelor prin care „ăștia” ne modifică, pe nesimțite, comportamentul și ne fac să ne imbecilizăm încet, dar sigur?

Întrebarea e mai veche, a pus-o Nicholas Carr într-un articol publicat în 2008 în The Atlantic – „Is Google Making Us Stupid?“ – care a făcut mare vîlvă atunci și a fost reluat și amplificat într-o carte (apărută și în românește la Editura Publica, Superficialii. Efectele Internetului asupra creierului uman). Carr o citează în cartea sa pe Patricia Greenfield, psiholog la UCLA, care a făcut cercetări asupra diverselor medii de comunicare și a ajuns la concluzia că expunerea tot mai mare la imagini ne dezvoltă inteligența vizual-spațială, dar ne slăbește capacitatea de a înțelege limbajul abstract, capacitatea de analiză, gîndirea critică, imaginația și reflecția. Ne prostim în raport cu anumite standarde ale cunoașterii, așa cum au fost ele transmise de cîteva mii de ani. Dar asta o spusese încă și mai dinainte Giovanni Sartori, în cartea sa Homo Videns. Televisione e post-pensiero (prima ediție a apărut în 2000). Varianta românească de la Humanitas are subtitlul „Imbecilizarea prin televiziune și post-gîndirea” (și uite cum contribuția editorului român „rimează” cu formula lui Eco...). Sartori scria – într-o vreme cînd nu existau smartphones și tablete, nici YouTube, Instagram etc., ci doar bătrînul televizor – că expunerea copiilor la o sumedenie de imagini înainte de a învăța scrisul și cititul va duce în timp la „modificări antropogenetice”: specia umană, cu alte cuvinte, se va prosti.

Dacă punem cele de mai sus alături de un studiu (Flynn effect and its reversal are both environmentally caused) realizat în 2018 de doi economiști norvegieni, Bernt Bratsberg și Ole Rogeberg, care demonstrau că IQ-ul umanității e în scădere de ani buni, am putea trage concluzia că rețelele sociale, cu tehnicile lor sofisticate de a ne face dependenți de like-uri și inimioare animate, nu sînt decît bomboana de pe o colivă pusă la fiert mai demult. Mă întreb însă dacă – dincolo de problemele reale și serioase pe care le pun – Facebook și celelalte rețele sociale trebuie privite ca o fatalitate, ca niște „entități” care vor dăinui mereu și ne vor subjuga definitiv. Cred că nu. Rețelele sociale pot face implozie oricînd, trase la fund exact de ceea ce trafichează: schimbătoarele emoții ale oamenilor. Mica tiranie a „prostelii pe Facebook” s-ar putea să-i plictisească la un moment dat pe tot mai mulți. Umanitatea își creează reguli adecvate noii lumi digitale, e nevoie de timp și de resurse educaționale pentru ca noile generații să devină cu adevărat alfabetizate digital. În fond, acum numai 100 de ani, majoritatea populației din țările cele mai dezvoltate și civilizate era analfabetă. Cum să ne așteptăm la o alfabetizare digitală în masă în decursul unei singure generații și în contextul unei evoluții atît de rapide a tehnologiilor? E adevărat, există o diferență importantă: analfabeții „clasici” erau tăcuți și își vedeau de viața lor, pe cînd imbecilii digitali sînt zgomotoși și veșnic preocupați de viețile altora...

Nu sînt optimist pe termen scurt. Și cred că inteligența artificială nu va eradica prostia naturală. Dimpotrivă, cînd inteligența artificială își va arăta beneficiile asupra vieții oamenilor, proștii naturali vor zburda încă și mai abitir („pe net”, unde altundeva?), căci tocmai inteligența artificială îi va fi scutit de unele griji cotidiene și vor avea mai mult timp liber. Și nici mica tiranie a prostelii („postați, postați, tot va mai rămîne ceva”...) nu-și va epuiza prea curînd rezervele. Dar trăiesc cu speranța că nu s-a pierdut iremediabil rețeta tradițională a marmeladei...

Mircea Vasilescu este profesor la Facultatea de Litere a Universității din București.