Mahalaua şi vocea din off

Imaginea unui individ ficţional, născut odată cu partidul, prinsese contur în mintea noastră foarte de timpuriu, căci educaţi fiind pe două voci, eram avertizaţi că trebuie să ne controlăm vorba, să înţelegem că adevărul se păstrează în familie. "Omul din umbră" al partidului stătea de veghe... Comunismul românesc nu poate fi redus la absurd şi grotesc. Sub aceste formulări, se ascund destine individuale mutilate sau distruse, precum şi adjuvanţii umili ai marilor moguli, care au pus umărul la "implementarea" directivelor de partid şi de stat în viaţa noastră cea de toate zilele. Administrator de suflete Pe măsură ce şi-a pierdut semnificaţia iniţială (de cartier periferic al unui oraş, depozitar de multiple straturi şi aluviuni culturale, o lume plină de pitoresc, care a dispărut în mod natural, prin reconfigurarea spaţiului geografic, dar şi intenţionat şi susţinut distrusă de regimul comunist, fiind un spaţiu eterogen greu de controlat), termenul "mahala" şi-a reconfigurat aria semantică, denumind spaţiul ideal pentru colportarea de informaţii tendenţioase, de clevetire şi delaţiune. Mahalaua s-a restructurat pe verticală şi s-a mutat "la bloc", generînd acel tip de populaţie nevertebrată, mimetică, nivelată la acelaşi numitor comun, prin numărul fix de metri pătraţi alocaţi, prin repartiţie, pe cap de locuitor, prin design-ul unic al spaţiului aferent, prin "trăirea laolaltă", într-o existenţă vecină cu promiscuitatea. Iar dacă încercai o evadare din ritmul turmei, erai cel puţin suspect. Anunţul de la avizier, în prima zi de Crăciun, te avertiza concret că ai devenit, peste noapte, un posibil infractor: "Fam. X se comportă ca animalele sălbatice din pădure. Se vor lua măsuri". Acuza: "În ap. x s-au cîntat colinde". Semnat: Administraţia. Ştiai că intraseşi în colimator. Ştiai că vei fi ocolit cu privirea, că e preferabil să te strecori tăcut şi neştiut printre vecini, care te măsurau mustrător, că " dacă se întîmpla rareori ca vreun "străin" să-ţi păşească pragul " era bine să-l instruieşti în prealabil să nu vorbească pe scară, iar în casă " cu voce joasă, căci orice vizită de acest tip trebuia declarată întîi la administraţie şi apoi la Miliţie, unde semnai o declaraţie cu date despre eventualul tău musafir, cuprinzînd istoricul acestei relaţii (de cînd datează, în ce împrejurări v-aţi cunoscut, întreţineţi sau nu corespondenţă " întrebare superfluă de altfel, căci scrisorile oricum erau filate, dezlipite sau rupte ", cîte zile va sta la dvs.). Toate aceste date erau dealtfel consemnate în Cartea de imobil. Recrutat de obicei din medii umile, dintre muncitorii fără un profil tehnic definit (nu se ştia care era ocupaţia lui de bază, cu toate că lucrase "la fabrică" înainte de a fi administrator, bineînţeles "ales" pe viaţă), acest ctitor al lumii noi era responsabil cu liniştea de scară a supuşilor săi. Pe cînd Alimentara devenise natură moartă cu lumînări aprinse, curba de sacrificiu se îmbogăţea semnificativ şi cu bilanţul tragic al numeroaselor cazuri de toxiinfecţie alimentară. Dacă experimentai neşansa să-i găseşti pe cei dragi răstigniţi, ca o reacţie în lanţ, pe linia de sosire, aveai în replică şansa ca, luni de zile după aceea, un individ la costum şi cravată să bîntuie pe la uşi învecinate spre a se interesa dacă nu cumva tu însuţi erai autorul teribilei înscenări. Călăul şi victima îşi schimbau măştile pe palier. Din cască răzbăteau vii aplauze la scenă deschisă... Secretarul miciurinist În anii ’70... o vacanţă pe cont propriu în oricare dintre ţările lagărului socialist necesita în prealabil cîteva semnături pe cererea întocmită în vederea obţinerii paşaportului. După aprobarea de la serviciu, cererea pleca la "Sector" (etapă obligatorie şi dacă nu erai membru de partid, sau poate tocmai de aceea). Urma rechizitoriul secretarului de partid de la centru (cel mandatat în acele vremuri era poreclit "Cîinele roşu"): "În ce scop plecaţi? Cîte zile urmează să staţi? Cam ce traseu v-aţi stabilit?". Cu acest tip de interogatoriu eram obişnuită, căci nu mă aflam la prima "abatere". Dar la precizarea: "Indiferent cu cine staţi de vorbă, vă sfătuim să nu daţi relaţii despre rezultatele agriculturii sovietice"(!?), simţeam că nebunia atingea cote paroxistice aiuritoare. Muşcasem din roada miciurinistă... Dar nu, nu eram cîtuşi de puţin liberi de a ne petrece vacanţa de capul nostru... Libertatea ne era chibzuit controlată. În statul orwellian, fericirea individului era dozată cu minuţie. Formulări de acest tip deveniseră clişeu în epoca tot mai poleită. Trecuserăm de la prezenţa fizică, agresivă, a "Fratelui de la Răsărit", în plină stradă, cu "davai ceas", brutalitate, sudălmi, arestări... la modalităţi perfide, diversificate, de menţinere a fricii odată inoculate... Perfuzorul era alimentat continuu. Se schimba doar substanţa de contrast. Dealtfel, cei nu foarte sănătoşi la dosar (pentru care fuseseră cu abnegaţie trataţi la vremea respectivă) erau constant căutaţi (pînă în zorii lui ’90) de acelaşi personaj, care se interesa de soarta lor. Descinderile aveau loc, de regulă, la marile zile onomastice ale familiei, care trebuia astfel avertizată că boala celui apropiat era una cronică, el nu putea fi recuperat printr-un proces de catharsis. Purificarea administrată în Templu nu-l putuse îmblînzi pe Tătuc. Pacientul era stigmatizat pe viaţă. În aceiaşi ani, la Muzeul Literaturii Române, într-o şedinţă de partid "lărgită" (asta însemnînd că participa toată suflarea, nu numai membrii de partid; rezonanţa termenului îşi păstrează neştirbită eleganţa), am fost informaţi că se deschisese Institutul Francez din Bucureşti şi că avem acces, după ce în prealabil lăsăm o cerere scrisă la sediul biroului de partid, dar ni se sugera că, totuşi, era preferabil să nu-l frecventăm prea asiduu. Se mimează jocul de-a Occidentul. Iar Occidentul acceptă tacit regulile. Pe scenă se înlocuiesc panourile. Limba de lemn e dată la rindea. Actorii îşi schimbă în grabă costumele. Dar pe chip păstrează ştanţat ochiul drapat în membrană. La lumina zilei e cu atît mai vizibil.