Mă bucur de re-cunoștință, mă bucur de uitare

„Te cunosc. Te recunosc. Cine ești? Mă distrugi. Ești bun pentru mine. De unde puteam să știu că acest oraș e croit pentru dragoste?” (Marguerite Duras, Hiroshima, dragostea mea)

Cum îi recunoaștem pe cei care ne sînt alături atît la bine, cît și la rău? În momente-cheie din viață, fie că e vorba de boală, de mutarea domiciliului, de începerea unei relații, de a decide să avem copii sau nu, de separare, de doliu, de schimbarea carierei sau a obiceiurilor, tindem să pierdem și să cîștigăm prieteni. 

„Un prieten este cel care cunoaște cîntecul din inima noastră și ne reamintește versurile atunci cînd le-am uitat”, spune o vorbă. Dar prietenii nu ne vin mereu în întîmpinare atunci cînd le cerem sprijinul, prin viu grai sau tînjind telepatic după ei, iar prezența lor în viața noastră nu este mereu un fapt de la sine înțeles. În intemperiile vieții, oamenii ne părăsesc, din varii motive. Uneori ne oferă explicația propriei incapacități de a se adapta la noile noastre circumstanțe, alteori preferă să rămînă în contact sporadic, iar în cele mai extreme cazuri, dispar complet și pe nepusă masă. Sîntem profund răniți de aceste separări, mizînd pe faptul că recunoștința ar trebui să fie un proces reciproc în prietenii strînse. A pierde un prieten bun poate fi mai dureros decît un divorț.

Cum le putem rămîne recunoscători celor dispăruți din viețile noastre, în timp ce parcurgem o mare schimbare sau o pierdere traumatică, fără prezența lor liniștitoare? Și cum ne putem reconecta la trecut și păstra ce am învățat de la oamenii din el, recunoscînd, deopotrivă, că ne putem simți dezamăgiți și abandonați, știind că drumurile noastre nu vor mai coincide? 

Am meditat mult la această temă, ce are de-a face cu cele șapte etape ale doliului. La început, apar sentimente de furie, negare, autoindulgență sau, dimpotrivă, arderea amintirilor și a fotografiilor. Procesul nu e niciodată linear. La final intervin iertarea, acceptarea și recunoștința. 

M-am confruntat cu aceste emoții atunci cînd am pierdut un întreg sistem de suport într-o circumstanță fragilă de viață, care a relevat neputință și deconectare din partea familiei mele de prieteni. A fost o realitate mai greu de acceptat decît trauma pe care am suferit-o. Se spune că orice om e înlocuibil, dar, în realitate, ne putem consola cu gîndul că sîntem cu toții unici. Am găsit prietenie și acceptare de la oameni ce nu îmi fuseseră prieteni. Am regăsit oameni de demult și prezența lor mi-a oferit darul de a mă recunoaște în momentele în care m-am uitat pe mine. Cu toate acestea, îmi lipsesc cu desăvîrșire vechii mei prieteni.

Este amintirea singurul rai din care nu putem fi alungați? 

E o întrebare cu dublu tăiș. Capacitatea noastră pentru disonanță cognitivă e uluitoare, iar furia este un sistem de apărare intrinsec. Sîntem tentați să dezechilibrăm balanța și să ardem punți cu trecutul și posibil cu viitorul atunci cînd pierdem. Dar a nu recunoaște aportul emoțional și moral al oamenilor ce ne-au vizitat viața și au trăit acolo, alături de noi, pentru anumite intervale de timp, nu face cinste felului în care ei au contribuit la povestea noastră. Lucrul cel mai de preț pe care ni-l oferă ceilalți este timpul. A păstra acest timp, pe măsură ce ne eliberăm de suferința pierderii celor dragi și recăpătăm încrederea de a spera și investi cu un elan mai cumpătat, dar nu cu mai puțină sensibilitate, în noi prietenii, este cel mai împăciuitor dar pe care ni-l putem oferi. Un inventar echilibrat, nicidecum un premiu de consolare. 

Cum putem recunoaște aceste atribute într-un nou prieten? Ne putem face zeci de teorii și strategii, putem urma bune practici deprinse la terapie sau putem aplica sfaturile oferite pe social media de atîția life coaches în teoria atașamentului și a depistării de red flags și green flags. Nu mai zic de yellow flags, de parcă toată viața noastră s-ar întîmpla la semafor. 

Cînd ne armăm cu atîtea superputeri, mai putem recunoaște în noi și în ceilalți nevoia de vulnerabilitate, esențială construirii oricărei interacțiuni trainice și autentice? Viața nu e un examen de condus, ci un traseu prin curbe pe care, de multe ori, nu le putem anticipa.

Ce păstrăm și ce uităm?

Cînd cercul meu social s-a dizolvat, am fost nevoită să înfrunt toate aceste temeri. Ca Joan Didion, după ce și-a pierdut în scurt timp atît soțul, cît și fiica, am deplîns pierderea conexiunii cu oamenii din trecutul meu într-un fel de „an al gîndirii magice” și m-am retras complet în mine. Unii dintre acei vechi prieteni au revenit și mi-au oferit privilegiul de a îmblînzi, împreună, asperitățile unui viitor incert. Alții nu și, grație absenței lor, a trebuit să îmi ofer darul uitării și să reînvăț să recunosc virtutea bunătății și a camaraderiei în oamenii pe care i-am invitat ulterior în viața mea. În clipele de singurătate profundă din acea tranziție, m-am reconectat mental cu bunicii mei, pe care prea puțin i-am cunoscut, dar care m-au înzestrat să recunosc, genetic și spiritual, abundența respectului și ocrotirii de sine. Învățînd să recunosc oameni după eforturi echitabile de a ne întîlni la jumătate, am mers la întîlniri cu străini, pentru posibilitatea unor noi insule de prietenie, cu inima îndoită inițial, apoi, treptat, din ce în ce mai ușoară. 

Inima mea nu e mereu ușoară și fractale din fosta mea viață revin des, însă îmi sînt recunoscătoare pentru capacitatea de a parcurge această etapă, crezînd, mai departe, în prietenie.

Ioana Cristina Casapu este scriitoare și jurnalistă română, stabilită în Germania. Cea mai recentă carte publicată: Heart Beats – A Memoir of the Millennial Generation on Social Media, 2019.