M-aş muta la Sibiu

Anul trecut aproape că m-am mutat la Sibiu. Exagerez puţin, dar nu foarte mult: am învăţat drumul pe dinafară, cu părţile lui plicticoase, de la început: adică autostrada, Piteştiul (din fericire, i-au făcut şosea de centură şi scapi mai repede de aglomeraţie) şi cu părţile lui frumoase - mai ales Valea Oltului, pe care am văzut-o în toate anotimpurile şi la toate orele din zi şi din noapte (cel mai mult mi-a plăcut într-o după-amiază de toamnă, cînd lumina soarelui cădea într-un fel de nedescris în cuvinte, dar foarte greu de uitat). E foarte greu să ajungi la Sibiu, mi-am dat eu seama pe parcursul acestor 12 luni, deşi mergeam acolo şi înainte, la Festivalul Internaţional de Teatru. Cu trenul durează o mie de ani, iar cînd ajungi, păşeşti gata deprimat în oraş, din cauza renovării care nu se mai termină, cu maşina trebuie să ai noroc să ajungi la o oră potrivită, ca să nu stai o oră în aglomeraţia din zona comercială de la intrare, iar cu avionul nu se poate (cel mai mult mi-a plăcut cum a pus problema asta Lev Dodin, care a declarat la întîlnirea lui cu presa că mai repede a ajuns în Australia decît la Sibiu). Dar după ce intri, lucrurile stau destul de bine. Oraşul e o frumuseţe acum, seamănă cel mai bine din toată ţara cu un oraş european - chiar dacă mai sînt destule de aranjat prin colţurile care se văd mai puţin - aşa încît nu mă miră că a crescut numărul de turişti. Chiar ţi se pare că mergi "în străinătate" cînd te plimbi pe străduţe şi prin pieţele complet refăcute sau cînd te opreşti într-o cafenea de pe promenada oraşului. Partea cu adevărat bună este că impresia asta durează şi cînd e vorba despre evenimentele culturale - ceea ce justifică în mare măsură titlul pe care l-a purtat Sibiul în 2007, "capitală culturală europeană". Acolo am văzut unul dintre cele mai bune spectacole produse în România anul trecut, Viaţa cu un idiot, în regia lui Andry Zholdak - figură a regiei europene cultivate vreme îndelungată de Naţionalul sibian. Tot acolo am trăit cu plăcere bucuriile teatrului de stradă, de care noi, românii, n-am prea avut parte pînă acum, deşi obiceiul de a asista la demonstraţii vizuale ce decurg după scenarii de o teatralitate impresionantă este unul deja înrădăcinat în multe oraşe europene, sporindu-le gradul de atractivitate turistică. Acolo l-am reîntîlnit în 2007 pe Lev Dodin, una dintre cele mai importante figuri regizorale ale lumii de azi, omul care a marcat teatrul contemporan prin spectacolele sale grandioase în profunzimea lor, portdrapelul "teatrului de artă" în cea mai complexă formă a sa. Legendă vie a teatrului, Dodin e o adevărată enciclopedie, un om de o vitalitate molipsitoare, cu un temperament cuceritor, un bon-viveur inteligent şi puternic care a cucerit toate continentele cu spectacolele sale, dînd drumul în lume unei noi generaţii de creatori avînd în bagaje mai mult decît un baston de mareşal: şcoala Dodin. La Sibiu, Malîi Teatr din Sankt-Petersburg a prezentat Unchiul Vanea - spectacol-şcoală ce spune ceva despre esenţa teatrului rus cu tot ce are mai solid şi mai patetic în ea. Dar nu numai teatru am văzut eu anul trecut la Sibiu, ci şi expoziţia de la Muzeul Brukenthal, admirabil completată cu tablourile "sechestrate" ani de zile la Bucureşti. Locul lor era aici, unde se potrivesc perfect, în decorul baroc al Palatului Bruckenthal, unul dintre locurile cele mai vizitate anul trecut de turişti. Am fost şi la Gala UNITER organizată în uriaşul cort din centrul oraşului şi cred că evenimentului i-a prins bine să respire ceva aer proaspăt, de munte. În acelaşi cort, s-a dansat, s-au făcut muzică şi teatru, aşa încît cred că el o să lipsească oraşului dacă va fi mutat altundeva. Sper, totuşi, să nu lipsească nici cortul şi nici evenimentele culturale din oraşul Sibiu, chiar dacă anul capitalei culturale europene s-a încheiat pentru el. Dacă lucrurile continuă aşa, ţinînd cont cîte motive am avut în 2007 să merg la Sibiu, în 2008 m-aş muta cu totul acolo!