M-am hotărît să mai rămîn în România o vreme. O vreme au fost șapte ani

Ca o formulă de realizare acestui dosar, am ales să le adresăm traducătorilor de literatură română trei întrebări standard, de fapt trei teme de dialog, și fiecare să răspundă într-un mod cît mai nuanțat și personal, în limba română, desigur.

1) De ce traduceți literatura română? Cum v-ați apropiat, de fapt, de limba română?

2) Care au fost cea mai dificilă traducere și cea de care v-ați atașat cel mai mult?

3) Ce se întîmplă cu cărțile, după ce au fost traduse, în țările dvs. de origine și cum este receptată literatura română?

Am obținut astfel un colaj de texte, una dintre mizele dosarului fiind cea de a oferi publicului o imagine cît mai completă a traducerilor din literatura română contemporană sau nu. (Adina Popescu)

1) Povestea mea cu literatură română este absolut legată de întîmplare. De fapt, tot ce m-a adus la limba română a fost o mare întîmplare. Eram în anul trei de facultate și trebuia să aleg o materie opțională. M-am dus la mai multe cursuri înainte să aleg: română, germană, rusă, italiană. Pînă la urmă am ales limba română pentru că era o grupă mică cu un profesor foarte mișto și cu un orar care se potrivea foarte bine cu ce aveam eu atunci, fără să-mi lase ferestre mari sau să fiu nevoită să mă trezesc mult prea devreme. Țin minte că în al doilea semestru am ajuns să fim trei oameni (plus încă vreo doi-trei români care nu veneau niciodată la curs) și țineam cursurile în biroul profesorului. Ne distram foarte bine și ne plăcea foarte mult acel curs. Cîțiva ani mai tîrziu, profesorul (cu care am rămas prietenă și ne întîlneam din cînd în cînd la o cafea) mi-a zis că există niște burse pentru traducători în formare și s a oferit să îmi scrie o scrisoare de recomandare. Eu, pe atunci, îmi dădusem demisia după ce descoperisem că șefa mea de la Universitatea din Alcalá mă păcălise aproape un an de zile (o altă poveste) și nu aveam un plan anume, așa că m-am gîndit… de ce nu? Nu credeam deloc că voi primi bursa, dar în mai puțin de o lună soseam la București, cu mari emoții pentru că nu puteam să înșir două cuvinte fără să greșesc și nu înțelegeam cînd și cum se folosește genitivul. În fiecare zi, învățam foarte multe, a fost o perioadă deosebit de frumoasă. Veneau în vizită foarte mulți scriitori la noi și eu, care nu știam absolut nimic despre literatura română contemporană, am rămas absolut fascinată de ceea ce am descoperit și m am hotărît să mai rămîn în România „o vreme“. „O vreme“ au fost șapte ani.

2) Cartea de care m-am atașat cel mai mult este, fără nici un fel de îndoială, Apropierea, de Marin Mălaicu-Hondrari, dintr o mulțime de motive. Cînd am ajuns în România, Marin abia o publicase și cineva mi-a zis că e o carte mișto, că acțiunea se petrece în Spania și ar trebui s-o citesc. Am cumpărat-o la Bookfest, întîmplător l-am cunoscut și pe Marin acolo (care a ridicat mîna și mi-a spus un „hola“ stîngaci și timid, parcă îi lipsea doar bilețelul cu „busco trabajo“) și am plecat din București cîteva zile. Nu am deschis cartea imediat, dar cînd am făcut-o, pur și simplu nu m am putut opri din citit. Atunci am hotărît că vreau s-o traduc, nu îmi păsa că nu cunoșteam pe nimeni, nu aveam o editură interesată, nici experiență, nimic. Spre norocul meu, nici lui Marin nu îi păsa: a avut încredere în mine încă de la bun început. Am început să traduc și, fiindcă el vorbește spaniolă foarte bine, a devenit un fel de redactor pentru mine. Nu am avut mare noroc în privința publicării în Spania, în primii ani am primit doar cîteva propuneri mai mult sau mai puțin dubioase, dar noi am zis mereu că vom găsi editura aceea care va avea grijă de carte așa cum ne doream noi. Între timp, a apărut în scenă Tudor Giurgiu, interesat de ecranizarea romanului. Tot eu am fost cea care a tradus scenariul scris de Tudor Giurgiu și Marin Mălaicu-Hondrari, și am început lecții de spaniolă cu Tudor. În toamna anului 2017 s-a filmat Apropierea (acum, Parking), iar eu am ajuns la Córdoba, în parcul unde Adrian își petrecuse cîțiva ani, am văzut bucătăria făcută din tablă, rulota unde își petrecea zilele ascultînd Radio 3, citind și transpirînd. Prima dată cînd am intrat pe platoul de filmare, m-am emoționat așa de tare încît nu am putut scoate un cuvînt timp de cîteva minute și Marin se uita la mine și nu scotea nici el nici un cuvînt. Încă mi se pare incredibil că vom vedea filmul în deschidere la TIFF, la sfîrșitul lunii.

3) Ca să înțelegem ce se întîmplă cu cărțile de literatură română după traducere, trebuie mai întîi să explic ce se întîmplă cu cărțile de literatură română pînă ajung să fie traduse. A fi traducătoare de limbă română nu înseamnă (cum, cu mare naivitate, credeam eu acum zece ani) doar să te trezești dimineața (la mare, la munte sau într-o mansardă cu șemineu, de preferat), să îți faci cafeaua, să deschizi dicționarele și laptop-ul și să te apuci de tradus. Pînă ajungi în această ,„Nirvana a traducătorilor“ trebuie mai întîi să ajungi la Cartea Pe Care Vrei S-o Traduci. Această carte uneori este ascunsă și nu ajungi la ea așa ușor. Sau trebuie să cheltui mulți bani pe alte cărți. Sau primești multe alte cărti și nu mai ai timp. Pe urmă, cînd ai găsit-o, trebuie să convingi pe cineva (care să aibă o editură, de preferat) că merită publicată. Așadar, trebuie pregătită o mapă de presă și pe urmă dai e-mail-uri la toate editurile unde s-ar potrivi cartea respectivă. Follow-up cu telefoane. Și toate celelalte. De un an de zile, am un site (www.elenaborras.com) unde pun fragmente din traducerile pe care le fac ca să fie un fel de pod între cele două limbi în care lucrez și pe care le iubesc. Și asta e o parte din munca mea. Co-organizez evenimente, lecturi, festivaluri. Aplic la fonduri, fac interviuri, pun oamenii în legătură. Sînt cîteva festivaluri din Spania care din toamnă vor avea participanți din România. Și fac munca asta și pentru promovarea literaturii de limbă spaniolă în România. Sînt deja cîțiva ani de cînd ajut la selectarea și comunicarea cu participanții din Spania la Festivalul de poezie și muzică de cameră „Poezia e la Bistrița“.

Dar ce se întîmplă cu cartea după ce, în sfîrșit, ajunge să fie tradusă? Depinde foarte mult de editură. După cum știe bine toată lumea, munca traducătorilor de literatură română ar fi aproape imposibilă fără sprijinul economic al ICR-ului, care în fiecare an acordă niște bani la acest capitol. Acest ajutor, deși de bază și absolut vital cînd vine vorba de publicarea literaturii române în străinătate (cel puțin în Spania, deși mă îndoiesc că în alte țări ar fi altfel), este cu dus-întors: există riscul ca unele edituri, fiindcă sînt sigure că vor acoperi cheltuielile pentru o carte anume, să nu promoveze cartea cum trebuie, să ajungă în prea puține locuri, să treacă aproape fără nici un fel de ecou. Bineînțeles, nu toate editurile lucrează așa. Unele aleg să publice chiar și fără sprijinul financiar al instituțiilor. În ultimii ani, eu am observat că a crescut curiozitatea față de literatura română contemporană, probabil odată cu succesul lui Cărtărescu în Spania, dar și datorită eforturilor tuturor celor care traducem, facem festivaluri, evenimente etc. și care ne încăpățînăm să cunoască cît mai mulți oameni calitatea literaturii române. 

Elena Borrás García este traducătoare în limba spaniolă.

Foto: Jack Baty, flickr