În secolele XVIII-XIX, turismul cultural a contribuit decisiv la construcţia unei identităţi moderne a Europei, consacrîndu-i locurile de memorie, dar şi geografia în care acestea erau contextualizate: coborînd din Nordul rece şi "primitiv" în Peninsula Italică, spre ruinele Romei sau spre cenuşile încremenite ale Pompeiului antic, călătorii vremii descopereau o întreagă lume, straturi-straturi de istorie, dar instituiau şi practici ale călătoriei, ale locuirii în ţări străine (...şi aşa hanul a devenit pensiune), desenau peisaje, obiecte, dar şi hărţi, scriau memorii şi jurnale, se întorceau acasă şi povesteau despre toate acestea... Un univers nou prindea contur în jurul miticului centru al lumii noastre europene, dimpreună cu obiceiurile noi ale "turismului", versiune modernă a la fel de miticei "călătorii iniţiatice". Ceea ce vreau să subliniez, fără a face o istorie detaliată a genului acestuia de călătorie, este că turismul cultural e mai important pentru chipurile Europei moderne decît s-ar crede şi mai vechi. Printr-o firească deplasare analogică, modelul lui a fost transplantat de patrioţii romantici şi revoluţionari acasă, la noi: şi aşa se face că Grigore Alecsandrescu, tînăr, însoţit de prietenul său Ion Ghica, coboară în 1842 pe firul Oltului, descoperind potenţialul "cultural" al mănăstirilor, care devin subiect de inspiraţie literară, iar apoi - topos al educaţiei patriotice, dar şi destinaţie a unui turism cu conotaţii naţional-revendicative, jumătate pelerinaj, jumătate voiaj de plăcere printr-un peisaj binecuvîntat, ce abia astfel ajunge să fie văzut ca atare. Şi, văzut fiind, să existe. Însăşi istoria fondatoare, aşadar, a turismului cultural ca practică europeană soft a călătoriilor de cunoaştere ne arată că este vorba de mult mai multe şi mai complexe nuanţe decît drumurile presărate cu muzee, plăci memoriale şi "ruine", eventual restaurate niţel, dar înconjurate cu gard protector şi vizitabile după un program adesea vitreg cu turistul. Ceea ce tocmai am enumerat reprezintă, din păcate, practicile curente "la noi", în vreme ce "la ei" istoria continuă, triumfătoare, pe drumul început acum trei secole. Avem - nu-i aşa - o ţară binecuvîntată cu obiective turistice de toate felurile: mănăstiri pictate şi castele medievale, biserici de lemn şi picioare de pod antic, cetăţi dacice şi castre romane, case memoriale şi teiul poetului din Copou. Dar ce-i o carte dacă n-o deschizi sau dacă nu ştii s-o citeşti? Un tablou în care nu înţelegi ce vezi? Un film într-o limbă ţie necunoscută? Cam aşa şi cu multe din destinaţiile posibile ale turismului nostru cultural, obiecte - iar nu locuri - de memorie, "obiective turistice", misterioase în închiderea lor, tratate cu indiferentă mîndrie de chiar locuitorii "autohtoni", care cred că un program de vizitare afişat pe poartă, o placă de marmură scrisă într-o engleză dubioasă şi un ghid improvizat sînt de-ajuns pentru a atrage şi impresiona definitiv turiştii (neapărat, străini). Că doar prestigiul obiectivului e indiscutabil şi... obiectiv, în sine. Ceea ce m-a impresionat întotdeauna în traseele mele de turism cultural prin Europa a fost nu măreţia monumentelor văzute - adaug că ele nu sînt neapărat măreţe, ci grăitoare vizitatorului -, ci grija cu care comunitatea locală ştia să deschidă obiect(iv)ul turistic spre a face din el un loc, adică, încurajînd o locuire, o hălăduire, o cunoaştere a nuanţei, o reconstituire a vieţii lui. Cel mai adesea, localnicii o fac sub semnul benevolatului, atenţi la calendarele turismului, colaborînd cu agenţiile de profil. "Asociaţia amicilor monumentului X" este, în Italia, o practică obişnuită: ea oferă explicaţii, ghidaje inteligente, reconstituiri de viaţă cotidiană, într-o atitudine adesea polemică faţă de turismul industrial, "de autocar", unde străini cu videocamere în loc de chip coboară din giganţi cu aer condiţionat pentru a vizita, stahanovist, ceea ce trebuie şi cît mai repede. Am auzit, odată, un asemenea specimen, rostind satisfăcut între Forurile Imperiale şi Colosseum: "So, this is Rome, Italy. OK. Tomorrow we’ll do Florence, isn’t it?". Şi am plecat mai departe, ştiind că acela numai turism cultural nu se poate numi. Rome was what he just missed. Îmi place, apoi, să văd cum inteligenţa localnicilor poate suplini absenţa obiectului monumental prin discurs, prin poveste: Geneva nu păstrează urmele concrete, săpate în piatra zidului, ale vieţuirii lui Jean-Jacques Rousseau acolo, şi totuşi, spaţii muzeale, arhive accesibile, trasee prin oraş reconstituite după memoria textelor, ghizi competenţi şi accesibili, lecturi publice, toate refac cum nu se poate mai interesant fantastica şi trista poveste a candidului Jean-Jacques şi a nesăbuitei sale Geneve, loc de memorie al naşterii sensibilităţii noastre moderne. Un soi de "pe urmele lui Rousseau", chiar acolo unde urmele palpabile nu mai există de mult. În replică, îmi voi aminti mereu de descinderea entuziastă la Cluj, mai an, a unui scriitor occidental îndrăgostit de Blaga, pe care îl citise în traduceri, uneori improvizate şi cerute prietenilor săi români în numele marii sale pasiuni. "Oraşul lui Blaga!" - exclama deja în aeroport, într-o respiraţie fericită: ştia că există universitatea, biroul lui Blaga de la Biblioteca Centrală, străduţa în pantă cu o biserică ortodoxă, cartierul de vile cu grădini unde locuise poetul, parcul de pe rîu, unde îşi plimba vremelnicele iubiri etc. Fanul lui Blaga venise la un Festival Internaţional "Lucian Blaga", organizat de o Societate cu acelaşi nume. Voia să ştie unde se poate înscrie într-un tur al oraşului, pe urmele lui Blaga, şi după ce orar au loc acestea? Există şi lecturi de poezie în vreo cafenea dragă poetului? Mai departe, ne asigura, se descurcă singur. Nu aveam aşa ceva, dar se prevăzuse prezenţa invitatului străin la depunerea de coroane, de la statuia poetului din centru. Desigur, i-am improvizat un ghid, dar asta nu i-a vindecat perplexitatea. Iar un traseu turistic similar nu există nici acum; găsim, în schimb, repede, supăraţii de serviciu: că marele nostru poet şi filozof nu a luat Nobelul şi nu e suficient de studiat în şcoală. Sau de cunoscut în Europa, fireşte... De văzut în Cluj, pe traseele turismului cultural: * "Viaţa cotidiană a unui principe transilvan" - expoziţie, seri de muzică şi lecturi publice ale artiştilor locului, în română şi maghiară, ateliere de restaurare deschise publicului, ateliere tematice pentru copii, la Palatul Banffy (actualul Muzeu de Artă) şi la Casa Matei Corvin (actuala Universitate de Arte şi Design). * "Elogiul satului românesc" - vizite ghidate, case deschise, ateliere active ale meşterilor ţărani (la care vă puteţi înscrie pentru stagii de vacanţă în domenii precum olăritul, prelucrarea casnică a lemnului, ţesut, pictarea icoanelor pe sticlă), la Muzeul Etnografic în aer liber "Romulus Vuia", de la Hoia. * "Cu cărţile în pieţe" - manifestare lunară (ultima sîmbătă şi duminică din lună), dedicată promovării literaturii şi editurilor locale: tîrguri, lecturi de seară, matinee de improvizaţie pentru copii, poetry slam-uri iniţiate de poeţi celebri ai Clujului. * "Traseul simetriilor" - pornind de la celebra stradă simetrică, unică în Europa (str. Iuliu Maniu, v. Guinness Book), parcursul propune descoperirea artei baroce a Clujului, dar şi a formelor particulare de convieţuire culturală, într-un oraş cu două centre, patru confesiuni, două catedrale metropolitane, două stadioane, două limbi vorbite pe stradă... etc. N.B. Cum puteţi bănui, nimic din toate acestea nu există. Dar nu-i aşa că ar fi frumos? (I. B.)