<i>Intrarea în adulescenţă</i>

"Generaţia" este un concept din ştiinţele sociale, extrem de folosit şi, în acelaşi timp, extrem de opac. "Generaţia" reprezintă şi rezumă principiul de egalitate fondator din care ea însăşi este născută, elementul temporal, dar care în acelaşi timp o predispune tendinţelor de utilizare radicală, simplificatoare de sens. Anul de naştere şi vîrsta devin adesea veritabile repere ale existenţei. Să ne amintim, de exemplu, de mîndria cu care bunicii noştri revendicau "contingentul" militar din care făceau parte. Aşa după cum remarcă istoricul Pierre Nora, "generaţia este acel mijloc de a te simţi liber aparţinînd însă la ceva". Raporturile dintre generaţii nu au fost niciodată armonioase, nici definite clar. Fiecare generaţie are propria sa dinamică, propria manieră de a-şi exprima revolta şi prezenţa pe scena socială. Astăzi, problema raportului dintre generaţii se complică din cauza contextului demografic dificil (creşterea speranţei de viaţă, dublată de scăderea natalităţii). Generaţiile sînt obligate să "coexiste" împreună în condiţii complexe. Demografii cred că, la orizontul anului 2050, circa o treime din populaţia Europei Occidentale va avea mai mult de 65 de ani. Cum femeile au o speranţă de viaţă mai ridicată, tot atunci 10% dintre femei vor avea mai mult de 80 de ani, doar o cincime dintre ele avînd încă un soţ în viaţă. Dincolo de cifre se ascunde o veritabilă discriminare generaţională bazată pe vîrstă: informaticieni care la 35 de ani sînt consideraţi uzaţi pentru profesiunea lor, spaima de a fi licenţiat în jurul vîrstei de 50 de ani - lista este mult prea lungă pentru a fi expusă în întregime. Cauzele acestei discriminări nu se explică doar prin demografie. Ne vom opri doar asupra a doi dintre factorii ce provoacă "dereglarea" raportului intergeneraţional, dintre cei care ni se par cei mai semnificativi din punct de vedere al impactului imediat. Avem în vedere, în primul rînd, ruptura ce s-a produs la nivelul tradiţiei şi al savoir-faire-ului tradiţional. Persoanele vîrstnice nu mai sînt depozitarele unor cunoştinţe transmise de la o persoană la alta, în vederea perpetuării şi supravieţuirii anumitor arte şi meserii. Tradiţia se autogenerează, inovînd în acelaşi timp în interiorul sistemului în care operează. În era automatizării şi a reproducerii mecanice a gestului creator, bătrînii nu mai sînt veriga necesară în transmiterea informaţiei. Inutili, dar din ce în ce mai longevivi, bătrînii sînt percepuţi doar ca o povară în plus, îngreunînd teribil bugetul familiei, al asigurărilor de sănătate, cel al statului. Ipocrizia bine ambalată merge pînă la a-i desemna ca "sursă de venituri", din cauza locurilor de muncă ce vor fi create în viitor în sistemul de azile cu mare capacitate. Un alt factor important al dereglării raporturilor intergeneraţionale este mass-media, aflată în întregime sub tirania şi controlul publicităţii. Tinereţea a devenit criteriul de frumuseţe preponderent. Considerată în trecut un cadou divin şi asociată doar unei vîrste privilegiate, astăzi frumuseţea se poate cumpăra şi vinde ca orice bun de consum. Tehnicile de înfrumuseţare cele mai performante (medicină şi chirurgie estetică) se banalizează, mitul tinereţii veşnice este omniprezent. Mai mult, printr-un straniu "efect de retur", conştientizarea faptului că frumuseţea devine "constructibilă" şi evolutivă are ca efect o creştere a individualismului contemporan. Societatea îmbătrîneşte, dar valorizează din ce în ce mai mult frumuseţea, asociată performanţei şi reuşitei, seducţiei şi vieţii pline de potenţial. Expresia "a profita de viaţă" devine stringentă, iar "devenirea personală", fundamentală, asociată fiind grabei de a trăi cît mai mult experienţe. Sub semnul fondator al acestor repere ale postmodernităţii, corpul este suprainvestit ca reper fundamental al identităţii. Or tocmai corpul, carnea este cea care dă primele semne de oboseală şi firească bătrîneţe... Legată de mitul eternei tinereţi este şi apariţia unor categorii subgeneraţionale, necunoscute pînă acum. Cea mai bună ilustrare este adulescentul, amestec de adult şi adolescent, individ în jurul vîrstei de 30 de ani. Un adult care nu vrea să îmbătrînească, dorind să conserve la infinit, prin dietă şi exerciţiu fizic savant dozat, o alură de adolescent şi libertatea proprie acestuia din urmă, mai ales în ceea ce priveşte dorinţa de a fi inconstant, versatil şi teribil de egoist. Plus o susţinere acerbă a luptei împotriva fumatului, tendinţe ecologice pronunţate şi excursii cît mai exotice şi depeizante, susţinute în general de un buzunar bine garnisit. Această tendinţă sociologică a fost extrem de rapid recuperată de vînzătorii de mode şi de iluzii din marketing, din cauza potenţialului financiar al indivizilor adulescenţi. Ideea de bază este lansarea pe piaţă a unor produse cu puternic potenţial nostalgico-regresiv, pentru a aduce consumatorul în contact cu produse ale copilăriei. O vîrstă de aur nedefinită devine astfel o valoare sigură şi universală pentru mărcile care vînd ideea unei tinereţi veşnice, a unui stil de viaţă croit pe măsura, după dorinţa fiecăruia. Bătrînii vor să fie tineri, tinerii se comportă ca nişte bătrîni. Toate sectoarele industriei de consum sînt astfel marcate de această tendinţă, începînd cu moda, acolo unde graniţa dintre vîrsta adultă şi copilărie-adolescenţă devine din ce în ce mai firavă (a se vedea linia promovată de lanţul de magazine de confecţii H&M şi succesul nebun al acestora - doar un exemplu printre alte mii posibile). Dincolo de copaci se ascunde însă pădurea: este vorba mai degrabă de un fenomen sociologic legat de angoasele unei societăţi marcate de individualism exacerbat, instabilă, nesigură de viitorul ei şi de perpetuarea stilului său de viaţă actual. Eliberată de povara destinului colectiv, dar depăşită de problemele ridicate de individul lăsat singur în faţă destinului. Întreruperea transmiterii ciclului tradiţiei şi recompunerea acesteia în forme schimonosite, îndepărtate de matricea de origine, precum şi apariţia unor categorii "parazite", intermediare, aşa cum este adulescenţa, vor conduce la o şi mai mare ruptură între generaţii. Preţul plătit? Absenţa veritabilelor repere de memorie generaţională, cu adevărat colective, şi adîncirea rupturii dintre generaţii, sub semnul solicitărilor venite din exterior, din lumea modelor de moment. Vom încheia citînd iarăşi din Pierre Nora, ce subliniază faptul că memoria generaţională nu este legată doar de psihologie individuală, ci se exprimă mai ales în locuri comune, în momente de participare colectivă şi intensă la diverse evenimente. Din ce în ce mai individualiste, generaţiile de mîine vor avea din ce în ce mai puţine lucruri de împărţit fiind împreună. Poate cu excepţia blogurilor şi a ciaturilor, în aşteptarea marii pene mondiale de Internet care să ne aducă cu picioarele pe pămînt. Paris