<i>Delirious Bucharest</i>

Publicat în Dilema Veche nr. 228 din 25 Iun 2008
Dilema veche la Timpul prezent   Ce vrei să te faci cînd vei fi mare? png

"Dezastrul urbanistic al Bucureştilor" nu s-a născut ieri. Ieri doar a devenit vizibil şi pentru cetăţeni. Dacă ar fi existat receptivitate în spaţiul cultural, poate că propunerile, cîte vor fi fost, ar fi avut oarecare eficienţă. Dar acum este inutilă cultura văicărelii, pe care o practicăm în loc de proiecte. Mă întreb doar dacă, în tot acest interval, Bucureştii nu ar fi meritat mai mult de la spiritele sale luminate, decît probozeli rostite din vîrful buzelor. Li s-au propus oare politicienilor politici urbane sectoriale, de la fiecare pe domeniul de expertiză? Unde sînt cărţile albe ale grupurilor de interese publice, ale grupurilor profesionale (arhitecţi, urbanişti, păstrători de monumente, comunităţi de afaceri)? Or, dacă nu li s-au propus, nici măcar în 2008, ci doar au fost certaţi cu buzduganul peste fălci, din capul scărilor soţietale, atunci să nu le mai reproşăm ulterior impostura administrativă ori absenţa unei perspective articulate despre ce vor ei, în numele şi pe seama noastră, de la Capitală! Nici diabolizarea investitorilor, simplist-stîngistă, nu rezolvă nimic: nu capitalul e inamicul în sine, ci lipsa de anticorpi a spaţiului public - care degrabă încuscreşte primarii cu afaceriştii (veroşi, cum altfel?) - lasă orfan interesul comunitar şi înlocuieşte gîndirea proiectivă cu protestul castrat. Experţii trebuie să propună soluţii viabile pe orizontul spaţiului public, dar soluţii care să ţină cont de exerciţiul dreptului inalienabil de proprietate. Decidenţii (politicienii locali sau naţionali) trebuie să adopte cele mai bune astfel de soluţii în locul geometric dintre garantarea proprietăţii private şi binele public (pe care, ai zice, ei îl reprezintă, îl apără şi îl afirmă). Ceea ce lipseşte, încă şi încă, este o viziune de ansamblu asupra dezvoltării oraşului, din care să decurgă, logic, soluţiile experte pentru atingerea acestei viziuni. Sîntem naivi dacă mai credem că edificarea, interzicerea edificării şi/sau demolarea repezintă, singure şi oriunde, panacee. În absenţa unui proiect de urbe şi a definirii interesului public în interiorul acesteia, discuţiile despre oraş nu pot fi decît precare, iar soluţiile - parohiale (pentru famiglia fiecăruia) şi retardate. În consecinţă, ele sînt astăzi puţin sau deloc utile oraşului ca entitate - umană şi edificată - de grup. Iată cîteva dintre locurile comune ale discursului dominant de astăzi. SMALL IS BEAUTIFUL? Încă de cînd tema catedralei patriarhale a devenit publică pentru prima dată, a izbucnit feroce tema nanismului. Bisericile să fie mici pentru că au fost dintotdeauna mici. Acum, miticismele/piticismele - psihanalizabile, aş adăuga - au fost transferate oraşului. Din punctul de vedere al acestei spaime de înalt, oraşul cel mai îngrozitor ar trebui să fie Manhattan. Or, dimpotrivă. Nu înălţimea arhitecturii defineşte calitatea spaţiului urban, ci chiar prezenţa (sau absenţa) componentei publice a acestuia. Prin urmare, limitarea coeficientului de utilizare a terenului, aşa cum s-a cerut într-un document civic, apare drept arbitrară. Nu există mare sau mic în valoare absolută. Mare sau mic înseamnă o chestiune de proporţie între ceva ce există şi ceva ce se propune. Pur estetică, în sens iluminist, este abordarea studiului de altimetrie, pentru că, în numele unei abordări iluministe a spaţiului urban (strada ca traseu între două capete de perspectivă monumentale), ea interzice dreptul de edificare în limitele regulamentului de zonă pentru cei care nu sînt în poziţia corectă. Oraşul nu mai e o seamă de străzi (de preferat drepte), în capul de perspectivă al cărora să regăsim monumente sau edificii grandioase. Pînă la cota maximă însă, avem de rezolvat alte lucruri, mai presante: aliniere la cornişă sau clădiri izolate? Curţi interioare, fundături sau spaţiu liber de jur împrejurul edificatului? Insulă urbană sau edificii cu patru faţade? Calcane sau fenestrare perimetrală, acolo unde se ştie că nu va fi îngăduită creşterea pe verticală a vecinilor? SPAŢIU PUBLIC NU E DOAR PIAŢA UNIVERSITĂŢII, CI ŞI PARTERUL BĂNCILOR! În Bucureşti se dă bătălia pentru spaţiul public exterior, dar este ignorat faptul că oraşul edificat nu aparţine, nici măcar în zona centrală, locuitorilor săi. Ceea ce ar fi trebuit cerut este ceea ce, încă din 1997, solicit în chiar această revistă: ca parterul (dacă nu şi mezaninul) tuturor clădirilor construite în zona centrală să fie spaţii urbane. Acelaşi New York, invocat mai sus, ne arată şi cum trebuie făcut acest lucru: proprietatea privată începe deasupra solului sau alături de un atrium public. Fireşte, trebuie acordat celui ce construieşte un etaj în plus, în contul celui cedat drept spaţiu public. Procentul de spaţiu public, interior şi exterior, dintr-o investiţie privată trebuie decis de către exponentul interesului public (consiliu şi/sau primar) şi trebuie urmărit obsesiv în fiece PUZ (Planul de Urbanism Zonal) aprobat. Dacă în centru nu s-ar fi făcut investiţii publice şi private (mari) decît prin concursuri de arhitectură şi urbanism, care să aibă această cerinţă ca temă imperativă, atunci problema ar fi dispărut de mult. PLANUL DE URBANISM ZONAL - ŢAP ISPĂŞITOR AL URII CIVICE? Se spune public că PUZ reprezintă instrumentul banditismului imobiliar. Or, în condiţiile în care Planul de Urbanism General al Capitalei ignoră (sub acoperămîntul expertizei profesionale) partenerii urbani, ignoră proprietatea privată (cvasiabsentă ca voce în 1999-2000, cînd a fost făcut el), singurul instrument de corectare a acestei reprimări a vocilor urbane a rămas PUZ. Nu el în sine trebuie condamnat, ci abuzul. Ca instrument de corectare a zonelor albe din PUG sau a năzdrăvăniilor acestuia, PUZ este încă un instrument legitim de acţiune urbanistică. Dezvoltarea unui oraş este rezultanta co-prezenţei intereselor, adeseori divergente, ale diferiţilor actori urbani şi este biunivocă, nu doar expresia puterii colective. Nu e o virtute să îl critici sau să îl interzici. JOS DREPTUL DE PROPRIETATE, CĂCI ÎNCALCĂ LEGILE! Dreptul de proprietate este garantat constituţional. Exerciţiul său poate fi îngrădit doar de interesul public, definit legal. Dacă feluritele legi cenzurează acest drept sau intră în coliziune cu el, atunci ele trebuie concertate cu Constituţia. Dacă însă cenzura este definită exclusiv în termenii interdicţiei, atunci să nu ne mirăm că se descoperă sau se inventează căi - legale şi ilegale - de ocolire. Sfînta indignare o fi ea de bonton, dar nu e eficientă. Interesul public trebuie să dialogheze cu proprietatea privată, interzicînd, dar şi oferind la schimb. Cu alte cuvinte, negociind. CRUCIADA ÎMPOTRIVA NOULUI Conservarea nu poate fi extinsă asupra a tot ce este vechi. Resursele de a conserva fie şi măcar ceea ce este deja pe lista monumentelor istorice clasate sînt insuficiente. Pe scurt, să ne concentrăm pe mizele reale ale conservării - monumentele istorice - pentru a fi siguri că ele, măcar, vor supravieţui. Din nefericire, nu tot ce este construit înaintea noastră va rămîne după noi. Dacă nu se vor găsi formule legale şi înţelepte de interdicţie (re)compensată, cu greu se mai susţine că doar investitorii care văd în edificiul vechi o piatră de moară sînt blamabili cînd edificiul vechi se stinge. CU VERDELE-N SUS Cînd se legau bonjuriştii cu lanţuri de monumentul eroilor comunişti din Parcul Carol în numele păstrării lui ca spaţiu verde, pe spaţiul verde din latura Casei Scînteii/ Presei Libere se construia ditai ansamblul de birouri, mult mai mare decît potenţiala catedrală. S-au tăiat arbori în Parcul Izvor cînd cu circuitul auto, dar nu s-a mai urmărit plantarea lor încincită, cum fusese vorba (şi legea). De fapt, împuţinarea spaţiului verde nu poate fi contracarată eficient, în absenţa proiectelor civice de multiplicare a acestui spaţiu verde - public şi privat deopotrivă. Nu interdicţia de a construi în foste parcuri retrocedate rezolvă criza de parcuri, ci insuficienţa soluţiilor alternative. Arhitectura, peisagismul şi landscape-art sînt pline, cel puţin de treizeci de ani încoace, de modalităţi de a integra vegetaţia cu oraşul şi cu edificiile acestuia. Faţadele pot fi îmbrăcate în verde (Bucureştii, apropo de tradiţii, erau potopiţi de iederă), iar terasele pot lifta spre cer exact suprafaţa de verde pe care, eventual, o elimină. Suficient să decidă astfel consiliul local, cel care dă PUZ sau cel care emite o autorizaţie de construire. Adică nu, nu e suficient: trebuie să şi urmărească plantarea şi îngrijirea verdelui recîştigat. Bonn a făcut asta la nivelul întregului oraş, cu o panglică de vegetaţie al cărei principiu este biodiversitatea, şi care - vorba poetului - taie orizontul, diametral. PARCAJELE Fireşte că trebuie să beneficiem de parcaje, iar experienţa sectorului 3 ne arată şi cum pot fi ele obţinute pe seama maidanelor, a spaţiilor reziduale, şi nu a locurilor de joacă. Dar întrebarea este, de fapt, mai generală şi ţine de definirea interesului public: vrem să aducem maşinile în centru, construind din ce în ce mai multe parcaje de reşedinţă pentru noii zgîrie-nori (mă rog, dacă edificiile de 15-20 de etaje, mai joase decît Intercontinentalul, se califică astfel). Pentru că, dacă nu, nu numai că nu trebuie să construim parcaje în plus faţă de numărul celor care locuiesc efectiv în zona centrală, ci să şi interzicem proliferarea lor, la pachet cu dezvoltarea complementară a transportului subteran şi de suprafaţă, a celui velo şi moto (cel mult) şi a taxiurilor. Acelaşi bun exemplu din New York, unde nici nu îţi permiţi să vii cu maşina în Manhattan sau să o ţii într-un parcaj (în 2004 costa cam 15 dolari/oră fudulia); în schimb, ca şi la Paris, metroul e ubicuu şi transportul de suprafaţă este bun. La Paris, ca şi la Barcelona, transportul public cu bicicleta este noua modă. Nu ştiu cît ar rezista ea la Bucureşti, dar, în fine, vorbim despre viitor?

image png
„O vîscozitate, sau altceva analog”
Înlocuirea unei piese de schimb presupune îndeobște oprirea mașinăriei, „scoaterea din priză” a ansamblului care trebuie reparat.
p 10 jpg
Grefe, transplant, înlocuiri de organe
Dimineața, doctorii își pun repede la loc „piesele” și pleacă la drum.
p 11 jpg
Despre viața eternă. Un creier în borcan
ă mă salvez în cer? Păi, ce discutăm noi aici, domnule, neuroștiințe, filosofie, transumanism sau teologie? În halul ăsta am ajuns? Doamne ferește!
p 12 jpg
Făpturi de unică folosință
Dar pentru a fi, realmente, mai buni, trebuie să găsim ieșirea din labirint.
image png
Poema centralei
Am găsit-o aici, montată de fostul proprietar, și va împlini în curînd 22 de ani.
p 13 jos  la Prisecaru jpg
Piese de schimb
Sperăm ca prin aceste considerații elementare să vă fi trezit dorința de a afla mai multe aspecte legate de acest capitol și curiozitatea de a urmări mai îndeaproape subiectul.
p 14 jpg
(Sub)ansambluri cognitive
Omul nu mai este, poate, măsura tuturor lucrurilor.
p 16 foto C  Mierlescu credit MNLR jpg
Cu ură și abjecție
Mă amuz și eu, dar constatativ, de un alt episod, grăitor, zic eu, cît zece.
image png
Groapa, cazul și centenarul
Eugen Barbu (20 februarie 1924 – 7 septembrie 1993) este, probabil, cel mai detestabil și mai controversat scriitor român din postbelicul literar românesc.
p 10 adevarul ro jpg
Dilemele decadenței
Există aici, poate, o secretă soteriologie la confiniile cu sensibilitatea decadentă, și anume credința că printr-o înălțare estetică deasupra oricărei etici contingente.
p 11 WC jpg
„Biografia detestabilă” și „opera admirabilă”
Groapa, cîteva nuvele din Oaie și ai săi ori Prînzul de duminică, parabolele decadente Princepele și Săptămîna nebunilor sînt titluri de neocolit.
p 12 Pe stadionul Dinamo, 1969 jpg
Montaje despre un mare prozator
Din dorința de a da autenticitate însemnării, autorul s-a slujit și de propria biografie. Cititorul va fi înțeles astfel semnificația primului montaj.
p 13 Eugen Barbu, Marcela Rusu, Aurel Baranga foto Ion Cucu credit MNLR jpg
Ce trebuie să faci ca să nu mai fii citit
Nu cred că Barbu e un scriitor mare, dar Groapa rămîne un roman bun (preferata mea e scena nunții) și pînă și-n Principele sînt pagini de foarte bună literatură.
p 14 credit MNLR jpg
Cele trei „Grații” ale „Împăratului Mahalalei”
Se pune, astfel, întrebarea ce ratează și unde ratează acest scriitor: fie în proasta dozare a elementului senzațional, fie în inabila folosire a șablonului ideologic.
image png
Dalí la București
Dalí vorbește românilor pe limba lor, spunîndu‑le, totuși, o poveste pe care nu o pot auzi de la nici un alt artist.
p 11 credit ARCUB jpg
Space venus Museum jpg
Declarația de independență a imaginației
și drepturile omului la propria sa nebunie
În coșmarul unei Venus americane, din beznă apare (ticsit de umbrele uscate) vestitul taxi al lui Cristofor Columb.
p 12 credit ARCUB jpg
Gala
Numai Gala și Dalí sînt deghizați într‑o mitologie deja indestructibilă.
Charme Pendentif Avide Dollars jpg
Suprarealismul sînt eu! Avida Dollars
Materia nu poate fi spiritualizată decît dacă o torni în aur.
047 jpg
Viziunea suprarealistă a lumii
Ne aflăm pe versantul opus lucidității gîndului. Intrăm în ținutul somnului, al tainei, adică în zona de umbră a vieții.
p 14 credit ARCUB jpg
Dalí în România?
Dacă ar fi să căutăm influența lui Dalí în arta românească, este necesar ca mai întîi să înțelegem cine și ce a fost Salvador Dalí.
image png
Mințile înfierbîntate
Cu alte cuvinte, cum diferă noile forme de fanatism de cele din trecut?
p 10 adevarul ro jpg
Dragă Domnule Cioran,
Pe vremuri, m-ați fi vrut arestat; acum, trebuie să-mi acceptați o „distanță ironică de destinul nostru”. Vai, lumea merge înainte cu „semi-idealuri”!
p 11 jpg

Adevarul.ro

image
Un gigant italian deschide o nouă fabrică în România și angajează 800 de oameni
România pare extrem de atractivă pentru investitorii străini dat fiind că în ultima perioadă tot mai multe companii aleg să construiască noi fabrici în țara noastră.
image
Prețul uriaș cerut pentru un apartament din București. „Se vinde și strada? În Berlin e mai ieftin!”
Prețurile proprietăților imobiliare cresc de la o zi la alta în marile orașe, iar Bucureștiul e printre cele mai scumpe. Chiar dacă nu a ajuns încă la nivelul Clujului, Capitala e plină de oferte inaccesibile românilor de rând.
image
Cum să-i facem pe aliații NATO să ne sprijine ca pe baltici și polonezi. Un expert român pune degetul pe rană
NATO și SUA sunt mult mai puțin prezente în partea de sud a flancului estic decât în zona de nord, ceea ce creează un dezechilibru. Chiar dacă, anul trecut, Congresul SUA a votat ca regiunea Mării Negre să devină zonă de interes major pentru americani, lucrurile se mișcă încet.

HIstoria.ro

image
Măcelul din Lupeni. Cea mai sângeroasă grevă a minerilor din Valea Jiului
Greva minerilor din 1929 a rămas în istoria României ca unul dintre cele mai sângeroase conflicte de muncă din ultimul secol. Peste 20 de oameni au murit răpuşi de gloanţele militarilor chemaţi să îi împrăştie pe protestatari, iar alte peste 150 de persoane au fost rănite în confruntări.
image
Cuceritorii din Normandia
Normandia – locul în care în iunie acum 80 de ani, în așa-numita D-Day, aproximativ 160.000 de Aliați au deschis drumul spre Paris și, implicit, spre distrugerea Germaniei naziste.
image
Cum au construit polonezii o replică a Enigmei germane
Cu toate că germanii au avut o încredere aproape totală în integritatea comunicațiilor realizate prin intermediul mașinii de criptare Enigma, în final această credință s-a dovedit eronată, în primul rând subestimării capabilităților tehnologice și ingeniozității umane ale adversarilor.