<i>Delirious Bucharest</i>
"Dezastrul urbanistic al Bucureştilor" nu s-a născut ieri. Ieri doar a devenit vizibil şi pentru cetăţeni. Dacă ar fi existat receptivitate în spaţiul cultural, poate că propunerile, cîte vor fi fost, ar fi avut oarecare eficienţă. Dar acum este inutilă cultura văicărelii, pe care o practicăm în loc de proiecte. Mă întreb doar dacă, în tot acest interval, Bucureştii nu ar fi meritat mai mult de la spiritele sale luminate, decît probozeli rostite din vîrful buzelor. Li s-au propus oare politicienilor politici urbane sectoriale, de la fiecare pe domeniul de expertiză? Unde sînt cărţile albe ale grupurilor de interese publice, ale grupurilor profesionale (arhitecţi, urbanişti, păstrători de monumente, comunităţi de afaceri)? Or, dacă nu li s-au propus, nici măcar în 2008, ci doar au fost certaţi cu buzduganul peste fălci, din capul scărilor soţietale, atunci să nu le mai reproşăm ulterior impostura administrativă ori absenţa unei perspective articulate despre ce vor ei, în numele şi pe seama noastră, de la Capitală! Nici diabolizarea investitorilor, simplist-stîngistă, nu rezolvă nimic: nu capitalul e inamicul în sine, ci lipsa de anticorpi a spaţiului public - care degrabă încuscreşte primarii cu afaceriştii (veroşi, cum altfel?) - lasă orfan interesul comunitar şi înlocuieşte gîndirea proiectivă cu protestul castrat. Experţii trebuie să propună soluţii viabile pe orizontul spaţiului public, dar soluţii care să ţină cont de exerciţiul dreptului inalienabil de proprietate. Decidenţii (politicienii locali sau naţionali) trebuie să adopte cele mai bune astfel de soluţii în locul geometric dintre garantarea proprietăţii private şi binele public (pe care, ai zice, ei îl reprezintă, îl apără şi îl afirmă). Ceea ce lipseşte, încă şi încă, este o viziune de ansamblu asupra dezvoltării oraşului, din care să decurgă, logic, soluţiile experte pentru atingerea acestei viziuni. Sîntem naivi dacă mai credem că edificarea, interzicerea edificării şi/sau demolarea repezintă, singure şi oriunde, panacee. În absenţa unui proiect de urbe şi a definirii interesului public în interiorul acesteia, discuţiile despre oraş nu pot fi decît precare, iar soluţiile - parohiale (pentru famiglia fiecăruia) şi retardate. În consecinţă, ele sînt astăzi puţin sau deloc utile oraşului ca entitate - umană şi edificată - de grup. Iată cîteva dintre locurile comune ale discursului dominant de astăzi. SMALL IS BEAUTIFUL? Încă de cînd tema catedralei patriarhale a devenit publică pentru prima dată, a izbucnit feroce tema nanismului. Bisericile să fie mici pentru că au fost dintotdeauna mici. Acum, miticismele/piticismele - psihanalizabile, aş adăuga - au fost transferate oraşului. Din punctul de vedere al acestei spaime de înalt, oraşul cel mai îngrozitor ar trebui să fie Manhattan. Or, dimpotrivă. Nu înălţimea arhitecturii defineşte calitatea spaţiului urban, ci chiar prezenţa (sau absenţa) componentei publice a acestuia. Prin urmare, limitarea coeficientului de utilizare a terenului, aşa cum s-a cerut într-un document civic, apare drept arbitrară. Nu există mare sau mic în valoare absolută. Mare sau mic înseamnă o chestiune de proporţie între ceva ce există şi ceva ce se propune. Pur estetică, în sens iluminist, este abordarea studiului de altimetrie, pentru că, în numele unei abordări iluministe a spaţiului urban (strada ca traseu între două capete de perspectivă monumentale), ea interzice dreptul de edificare în limitele regulamentului de zonă pentru cei care nu sînt în poziţia corectă. Oraşul nu mai e o seamă de străzi (de preferat drepte), în capul de perspectivă al cărora să regăsim monumente sau edificii grandioase. Pînă la cota maximă însă, avem de rezolvat alte lucruri, mai presante: aliniere la cornişă sau clădiri izolate? Curţi interioare, fundături sau spaţiu liber de jur împrejurul edificatului? Insulă urbană sau edificii cu patru faţade? Calcane sau fenestrare perimetrală, acolo unde se ştie că nu va fi îngăduită creşterea pe verticală a vecinilor? SPAŢIU PUBLIC NU E DOAR PIAŢA UNIVERSITĂŢII, CI ŞI PARTERUL BĂNCILOR! În Bucureşti se dă bătălia pentru spaţiul public exterior, dar este ignorat faptul că oraşul edificat nu aparţine, nici măcar în zona centrală, locuitorilor săi. Ceea ce ar fi trebuit cerut este ceea ce, încă din 1997, solicit în chiar această revistă: ca parterul (dacă nu şi mezaninul) tuturor clădirilor construite în zona centrală să fie spaţii urbane. Acelaşi New York, invocat mai sus, ne arată şi cum trebuie făcut acest lucru: proprietatea privată începe deasupra solului sau alături de un atrium public. Fireşte, trebuie acordat celui ce construieşte un etaj în plus, în contul celui cedat drept spaţiu public. Procentul de spaţiu public, interior şi exterior, dintr-o investiţie privată trebuie decis de către exponentul interesului public (consiliu şi/sau primar) şi trebuie urmărit obsesiv în fiece PUZ (Planul de Urbanism Zonal) aprobat. Dacă în centru nu s-ar fi făcut investiţii publice şi private (mari) decît prin concursuri de arhitectură şi urbanism, care să aibă această cerinţă ca temă imperativă, atunci problema ar fi dispărut de mult. PLANUL DE URBANISM ZONAL - ŢAP ISPĂŞITOR AL URII CIVICE? Se spune public că PUZ reprezintă instrumentul banditismului imobiliar. Or, în condiţiile în care Planul de Urbanism General al Capitalei ignoră (sub acoperămîntul expertizei profesionale) partenerii urbani, ignoră proprietatea privată (cvasiabsentă ca voce în 1999-2000, cînd a fost făcut el), singurul instrument de corectare a acestei reprimări a vocilor urbane a rămas PUZ. Nu el în sine trebuie condamnat, ci abuzul. Ca instrument de corectare a zonelor albe din PUG sau a năzdrăvăniilor acestuia, PUZ este încă un instrument legitim de acţiune urbanistică. Dezvoltarea unui oraş este rezultanta co-prezenţei intereselor, adeseori divergente, ale diferiţilor actori urbani şi este biunivocă, nu doar expresia puterii colective. Nu e o virtute să îl critici sau să îl interzici. JOS DREPTUL DE PROPRIETATE, CĂCI ÎNCALCĂ LEGILE! Dreptul de proprietate este garantat constituţional. Exerciţiul său poate fi îngrădit doar de interesul public, definit legal. Dacă feluritele legi cenzurează acest drept sau intră în coliziune cu el, atunci ele trebuie concertate cu Constituţia. Dacă însă cenzura este definită exclusiv în termenii interdicţiei, atunci să nu ne mirăm că se descoperă sau se inventează căi - legale şi ilegale - de ocolire. Sfînta indignare o fi ea de bonton, dar nu e eficientă. Interesul public trebuie să dialogheze cu proprietatea privată, interzicînd, dar şi oferind la schimb. Cu alte cuvinte, negociind. CRUCIADA ÎMPOTRIVA NOULUI Conservarea nu poate fi extinsă asupra a tot ce este vechi. Resursele de a conserva fie şi măcar ceea ce este deja pe lista monumentelor istorice clasate sînt insuficiente. Pe scurt, să ne concentrăm pe mizele reale ale conservării - monumentele istorice - pentru a fi siguri că ele, măcar, vor supravieţui. Din nefericire, nu tot ce este construit înaintea noastră va rămîne după noi. Dacă nu se vor găsi formule legale şi înţelepte de interdicţie (re)compensată, cu greu se mai susţine că doar investitorii care văd în edificiul vechi o piatră de moară sînt blamabili cînd edificiul vechi se stinge. CU VERDELE-N SUS Cînd se legau bonjuriştii cu lanţuri de monumentul eroilor comunişti din Parcul Carol în numele păstrării lui ca spaţiu verde, pe spaţiul verde din latura Casei Scînteii/ Presei Libere se construia ditai ansamblul de birouri, mult mai mare decît potenţiala catedrală. S-au tăiat arbori în Parcul Izvor cînd cu circuitul auto, dar nu s-a mai urmărit plantarea lor încincită, cum fusese vorba (şi legea). De fapt, împuţinarea spaţiului verde nu poate fi contracarată eficient, în absenţa proiectelor civice de multiplicare a acestui spaţiu verde - public şi privat deopotrivă. Nu interdicţia de a construi în foste parcuri retrocedate rezolvă criza de parcuri, ci insuficienţa soluţiilor alternative. Arhitectura, peisagismul şi landscape-art sînt pline, cel puţin de treizeci de ani încoace, de modalităţi de a integra vegetaţia cu oraşul şi cu edificiile acestuia. Faţadele pot fi îmbrăcate în verde (Bucureştii, apropo de tradiţii, erau potopiţi de iederă), iar terasele pot lifta spre cer exact suprafaţa de verde pe care, eventual, o elimină. Suficient să decidă astfel consiliul local, cel care dă PUZ sau cel care emite o autorizaţie de construire. Adică nu, nu e suficient: trebuie să şi urmărească plantarea şi îngrijirea verdelui recîştigat. Bonn a făcut asta la nivelul întregului oraş, cu o panglică de vegetaţie al cărei principiu este biodiversitatea, şi care - vorba poetului - taie orizontul, diametral. PARCAJELE Fireşte că trebuie să beneficiem de parcaje, iar experienţa sectorului 3 ne arată şi cum pot fi ele obţinute pe seama maidanelor, a spaţiilor reziduale, şi nu a locurilor de joacă. Dar întrebarea este, de fapt, mai generală şi ţine de definirea interesului public: vrem să aducem maşinile în centru, construind din ce în ce mai multe parcaje de reşedinţă pentru noii zgîrie-nori (mă rog, dacă edificiile de 15-20 de etaje, mai joase decît Intercontinentalul, se califică astfel). Pentru că, dacă nu, nu numai că nu trebuie să construim parcaje în plus faţă de numărul celor care locuiesc efectiv în zona centrală, ci să şi interzicem proliferarea lor, la pachet cu dezvoltarea complementară a transportului subteran şi de suprafaţă, a celui velo şi moto (cel mult) şi a taxiurilor. Acelaşi bun exemplu din New York, unde nici nu îţi permiţi să vii cu maşina în Manhattan sau să o ţii într-un parcaj (în 2004 costa cam 15 dolari/oră fudulia); în schimb, ca şi la Paris, metroul e ubicuu şi transportul de suprafaţă este bun. La Paris, ca şi la Barcelona, transportul public cu bicicleta este noua modă. Nu ştiu cît ar rezista ea la Bucureşti, dar, în fine, vorbim despre viitor?
