„La noi, altfel decît la voi”

Într-un sens primitiv şi senzorial, aş zice că identitatea înseamnă „acasă, confortabil“, completat cu „acasă la noi, altfel decît la voi“. Nu ştiu cît de mult contrazice o astfel de definiţie-fără-pretenţie-de-definiţie opinia specialiştilor, sper măcar să nu-i ofenseze prin caracterul excesiv de ne-ştiinţific. Identitatea regională, cu certitudine, are nevoie de mai multe cuvinte, dintre cele complicate, cu mai multe silabe, cuvinte cu pedigree, care lipsesc din intervenţia ce urmează, bazată doar pe observaţii empirice, dar probabil elocvente prin repetitivitate. Desigur, partea cu „la noi, altfel decît la voi“ cam miroase a judecată făcută la grămadă, după caracteristici de grup, adică tocmai aluatul din care dospeşte incorectitudinea politică. Iar corectitudinea politică e noua religie. Şi de ce n-ar fi? Are tot ce-i trebuie: e morală şi universală (sau incluzivă, ca să folosim un alt cuvînt la modă); are reguli clare; e utilă pentru societate şi individ; dacă i te împotriveşti, eşti afurisit (încă nu se vorbeşte chiar de excomunicare); are propăvăduitori; face prozeliţi. Din Evanghelii ştim că e cel puţin cuviincios (dacă nu chiar de-a dreptul obligatoriu) ca măcar să încerci să te pui în locul celuilalt, să vezi lucrurile (şi) prin ochii lui şi, pentru Dumnezeu, să nu pui etichete! Am ocazia să merg destul de mult prin ţară, „cu treabă“, şi, vrînd-nevrînd, mi-am format nişte reflexe de pregătire a unei plecări, în funcţie de destinaţie, cam aşa cum îţi pregăteşti bagajele în mod diferit pentru 5 zile / vacanţă / ski / decembrie, faţă de 3 zile / conferinţă cu pretenţii / iunie. Privind retrospectiv, probabil că mi-am setat acest mecanism de gîndire chiar de la prima vizită serioasă, cu responsabilităţi, care a fost (voinţa divină!) la Timişoara. Mi-o amintesc foooarte bine! Oameni deosebit de prietenoşi, profesionişti, siguri pe ei, punctuali şi zîmbitori. Dar, din una-n alta, m-au informat, destul de devreme în cursul discuţiei, că „Timişoara contribuie aproape la fel de mult ca Bucureştiul, deci e nedrept că nu primim înapoi la fel de mult“. Şi nu, subiectul nu era repartizarea bugetului României între regiunile de dezvoltare, nici pe departe! În aceeaşi sesiune de iniţiere am aflat că, dacă ai număr de Bucureşti, nu e nevoie să jenezi o altă maşină în trafic, ca să fii admonestat. De acord, am exagerat puţin, dar cu acest tip de impresii am rămas din prima vizită. Şi apoi le-am consolidat. 

Chiar dacă voalate şi de cele mai multe ori (!) politicos aduse în discuţie, frustrările se simt. La Timişoara – ceva mai puternic, dar ele există şi-n alte părţi. Le vezi ca pe o cenuşă fină care acoperă totul, pe care o stîrneşti cu fiecare mişcare, se ridică în aer, îţi irită ochii, îi simţi gustul cînd respiri, orice-ai face, nu poţi s-o ignori… Aşa că te simţi vinovat, îţi vine să-ţi ceri scuze că vii de la Bucureşti, începi să te porţi cu o grijă care poate trece drept condescendenţă – ceea ce e şi mai rău, bineînţeles! Iar acum îmi pun întrebarea dacă e corect politic chiar şi să remarc aşa ceva. Mă bazez însă pe încurajarea profesorului Sandu, care crede în utilitatea demersului de a aduce „în spaţiul public teme şi controverse argumentate“. Neîndoielnic, e deformant să vezi lucrurile de la centru, într-o Românie aproape la fel de puternic centralizată ca „sora sa mai mare“, Franţa. Legenda (de sorginte turistică, ce-i drept) spune despre parizieni că sînt o altă specie decît francezii… Una inferioară, din cauza complexului lor de superioritate. Aş îndrăzni să afirm că bucureştenii nu merită o astfel de etichetă (sic!). Da, sînt bucureşteancă get-beget. 

În ultima vreme s-a întîmplat să lucrez în cîteva programe naţionale (cu acoperire uniformă, cu adevărat naţională, şi oportunităţi echitabile pentru toţi), în care, ca la examenul de admitere, ca să intri trebuia întîi să participi. Ei bine, deşi miza era suficient de apetisantă (bani, infrastructură de comunicaţii, soluţii concrete de dezvoltare locală, training pentru elitele locale, accesul la o reţea de know-how, parteneriate interesante etc.), iar efortul de a scrie „aplicaţia“ aproape nesemnificativ, au fost destul de puţini cei care s-au înghesuit. Interesant este însă că cei care au făcut-o provin mai ales din Moldova şi Oltenia. Zonele mai sprintene economic (Constanţa, o oarecare arie în jurul Bucureştiului şi, pe axa către Braşov, Banatul, Transilvania) au tendinţa să se ajute singure, fără să aştepte programe din bani publici. 

Greşesc dacă încerc să-mi simplific viaţa economisindu-mi energia de pregătire a unei călătorii? Pînă la urmă, e modul practic în care funcţionăm cei mai mulţi dintre noi, administrînd un buget din ce în ce mai redus de timp şi disponibilitate la surprize negative care îţi pot influenţa performanţa de profesionist. Dacă ai nevoie de trei zile să duci la capăt un proiect în oraşul A, în loc de una, ca în oraşul B, trebuie să pleci cu două zile mai devreme, nu? Asta se regăseşte în costuri, în calcule de oportunitate. Cu alte cuvinte, în bani. Iar cînd capacitatea de a pune etichete (subconştient sau deliberat) devine brusc o calitate cu reflectare directă în contabilitate, riscul de a păcătui faţă de dumnezeul corectitudinii politice nici nu mai pare atît de ameninţător.

Alina Jantea este coordonator de programe de comunicare la DC Communication.