La mineri

Publicat în Dilema Veche nr. 847 din 2 - 8 iulie 2020
Din lumea bizară jpeg

Pe ea n-o oprise nimeni pînă la primul etaj unde avea examenul și intrase, aproape în transă, în sala 120, pe stînga. Bătuse la ușă, poate chiar asta o salvase – întotdeauna e bine cînd ai un examen greu, pentru care nu te-ai pregătit deloc, să bați la ușă. Intrase cumva lateral, fără să privească drept în față, cu o oboseală reală în mișcări și se blocase văzînd la masa mare, unde uneori se țineau ședințele de catedră, cîțiva bărbați la fel de obosiți ca ea, în haine groase de postav – păreau muncitori de pe șantier, dacă n-ar fi avut niște chipie neobișnuite, cele mai multe aruncate pe masă. Unul își ținea picioarele pe un scaun, ceilalți ședeau cu coatele pe genunchi, rupți de oboseală și cu siguranță – lucru pe care Maia încă nu-l știa – extenuați de bătaia cruntă pe care-o aplicaseră studenților găsiți în Facultatea de Litere la primele ore ale dimineții. Erau epuizați și satisfăcuți, ca o haită care tîrîse prada, o sfîșiase și linsese ultima picătură de sînge. Se aflau în pragul siestei cînd Maia bătuse corect la ușă și intrase lateral, cu privirea plecată. N-avea de unde ști în acel moment precis al dimineții de 14 iunie 1990 că președintele, guvernul și serviciile care își continuau restaurația tocmai porniseră cea mai sîngeroasă mineriadă dintre toate, n-avea de unde ști nici ce va urma, nici cine erau bărbații în haine ponosite care își refăceau forțele în sala ei de examen. Nu era acolo nici un prof, era clar, nici un student din mica grupă de spaniolă: Vic, cea cu care desena uneori copacii gramaticii generative spaniole, era deja la Jilava, călcată în picioare și sigură că nu-și va putea reveni vreodată. Asta însă urma să afle peste cîteva zile, cînd minerii plecaseră și asupra Bucureștilor coborîse din nou nebuloasa aceea inconfundabilă, scurt întreruptă, în decembrie 1989, de o altă diversiune numită mai tîrziu Rețeaua R.

*

Ar fi trebuit, de fapt, să se numească RRR – Rețeaua-Rezistență-România – pentru că, în tot acest război al tuturor împotriva tuturor, era singurul lucru care dăinuise. Asta era odioasa moștenire și singurul țesut încă viu. Pe asta se baza istoria postdecembristă care tocmai începuse, o istorie de gherilă, de război subteran, de tranzacție și complezență. Era o armată? Nici măcar. Era o adunătură de șobolani strategic plantați în ganglionii puterii, ai oricărei puteri viitoare – de dreapta sau de stînga, conservatoare sau progresistă, ideologică sau de afaceri. Nici nu erau prea mulți: dacă armata recrutase 10-15 oameni dintr-un singur județ în fiecare an – din ’68, după invazia Cehoslovaciei, și pînă în 1989 –, cîți se adunaseră? Cel mult 10.000 de oameni. Era clar cum au reușit ei să omoare în 1989 o mie de amețiți care credeau că fac Revoluția. Era clar cine aducea periodic minerii în sud, la soare. Ce nu era clar însă era cît timp de-acum încolo va rezista RRR. Pînă la moartea de bătrînețe a ultimului recrut care în ’89 nu putea avea mai mult de 20 de ani? Pînă la deratizarea totală? Pînă la sfîrșitul lumii cunoscute? Anumite trese și distincții nu se smulg niciodată, ci se transmit din tată-n fiu, prin angajament ferm și prelucrare la foc mic. În iunie ’90, Maia nu știa însă decît că existase o lege pentru această rețea – avusese un profesor de istorie în primul an de facultate care se gîndea de pe atunci la o „istorie sinceră“ și le povestea, cu sinceritate, subterane ale istoriei recente, iar el le povestise despre preparativele acelei legi care revizuia Legea Apărării Naționale – o lege pentru războiul tuturor împotriva tuturor. Prin urmare, oricine putea fi dușmanul.

*

A făcut cîțiva pași, bărbații s-au ridicat în picioare, iar ea a înaintat pînă în fața catedrei și, fără s-o invite cineva, s-a așezat pe scaunul de examen gol. Și-atunci i s-a întîmplat un lucru care i se mai întîmplase și avea să i se mai întîmple doar de cîteva ori în viață, întotdeauna în situații de pericol iminent, indiferent dacă ea știa sau nu acest lucru. A reușit să comunice rapid și bazal cu haita obosită; ăsta a fost și norocul: erau obosiți, iar hainele lor vechi, deșirate la mîneci și descusute pe la încheieturi, cu cîte-un buzunar atîrnînd și cîte-un cot cîrpit, arătau că erau într-adevăr mineri; cei 10-12 bărbați nerași, duhnind a ceva indiscernabil, erau chiar mineri din Valea Jiului, nu provocatori sau diversioniști, oameni care chiar munceau nesfîrșite ore pe zi în mină, după care cădeau frînți, bînd orice alcool avea peste patru grade, într-o prostrație întreruptă de vreun ghiont al nevestei sau de deșteptătorul de a doua zi. Și-așa – nu se știe exact cum – a aflat ea, de la ei, felul în care au ajuns de la Petroșani la București, cine i-a adus de la Gara de Nord la Universitate, cum au luat la tăbăceală trădătorii care se drogau în corturi și pe ăia din subsol, cum i-au aruncat pe unii în fîntîna de la Arhitectură, iar pe alții i-au cărat la dube. La Litere doar mîncau – și Maia a văzut abia atunci pe masa din sala 120 cîteva franzele albe, pufoase, a simțit mirosul de pateu de porc și parizer – și așteptau să-i cheme.

 – Cine să vă cheme? a zis Maia cu voce tare, dar nu i-a răspuns nici unul. Iar ei au aflat de la ea că lucrase o (prea) lungă perioadă în sala de operații a spitalului din Deva unde erau aduse și marile urgențe din Valea Jiului, cîte un miner strivit căruia nu mai puteai decît să-i ții lumînarea, cîte un copil de șaișpe ani atras în mină de salariile bunicele la încărcarea vagoneților și care ajungea la spital cu gîtul rupt și întreba toată noaptea unde e maică-sa.

O scosese dintre mineri – șocat, făcînd un gest straniu, repetat, ca și cum ar fi mînuit un levier – profesorul Lupu, cu care ar fi trebuit să dea examenul de lingvistică spaniolă. O luase de după umeri, cu privirea plecată amîndoi, și o scosese tot pe unde intrase, pe la Facultatea de Geologie, după care el se întorsese la Litere, chiar ca un lup, să vadă dacă mai rămăsese vreun cachorro printre hiene.

(fragment din romanul Complezență, în curs de apariție la Editura Polirom)

„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
„Nu ne mai facem bine”
Și eu am propria mea curiozitate, așa că încerc să aflu ce s-a schimbat aici, din perspectiva lor, este una dintre principalele teme de discuție.
p 10 jpg
România era țara mea bună, dar vitregă
Astăzi consider că România e țara în care mă pot întoarce cînd doresc, e „cartierul vecin”.
Palatul Culturii Iasi   Aerial jpg
Iași, mon amour contrarié
Iașiul îmi pare un cameleon. Apar întruna terase noi și e tonifiant. Vara asta am mîncat într-un gastrobar cu specific andaluz, cu o veselă aleasă cu gust, cu prețuri rezonabile și porții mărișoare.
640px Parliament 704254 jpg
Stai, cum adică avem o imagine bunicică la Bruxelles?!
Dar cum adică „nu creăm probleme” la Bruxelles, dacă în România sînt atîtea probleme? E simplu, grijile Bruxelles-ului sînt altele decît ale noastre.
p 12 WC jpg
Cum văd eu România? După 15 ani și de la 3.500 de kilometri distanță?
În cele cîteva limbi de circulație pe care le înțeleg, nu găsesc un sinonim în valoare absolută al cuvîntului „omenie”. Poate în el rezidă, totuși, logica speranței.
Bjc cv cs foto 089 jpg
Secretul stă la primărie
În România, m-am ocupat, vrînd-nevrînd, cu colecționarea de faze și impresii, să le spun ilustrate.
p 13 sus jpg
Cînd trăiești între aici și acolo
Am început, timid, să ies în afara granițelor, întrebîndu-mă deseori cum ar fi viața mea în altă parte, în momentul în care nimic nu mă mai reținea în România.
Page 428 Captured Romanians transported away (12239755986) jpg
Trei neîntoarceri
România are acum un chip ponosit, în tușe de gri și negru. Dar e OK pentru că e o Românie exterioară, din afara ta, e un context din care ai scăpat. High five.
Romania Parliament at night jpg
Sedarea românilor
n reacție, nu puțini români refuză calmarea și emigrează, seduși de melodia sirenelor potrivit cărora „în România, asta e!”, totul a „rămas la fel”.
Scriitorii, rudele mele maghiare jpeg
Tribunalul Poporului
Vedem asta în fiecare zi: nimic din ceea ce se postează nu rămîne necorectat, necontestat, nejudecat, nesancționat. Mai devreme sau mai tîrziu – ca să fac o parafrază – fiecare are parte de cincisprezece minute de judecată publică.
p 10 jpg
Critica publică în online: virtuți și vicii
Am observat, de asemenea, și cum platometre digitale au fost utilizate pentru a instiga la ură, dispreț și sexism, pentru a delegitima această mișcare și a decredibiliza victimele violenței de gen.
p 11 Ostrakon WC jpg
Ostracizarea online ca dilemă liberală
Cu toate acestea, nu trebuie să uităm de pericolul pe care apelul la ostracizarea online îl deschide, ținînd cont de stimulentele pe care viața în mediul online ni le oferă în conjuncție cu impactul pe care emoțiile morale îl au la adresa modului în care interacționăm cu ceilalți
640px The Two Gossips (Les Deux Commères) MET DP808826 jpg
Gura satului global
Gura satului global nu este diferită de gura satului tradițional decît prin instrumentele sale.
640px Cyber bullying 122156 960 720 jpg
Cel fără de păcat – o sursă idiopatică?
Realitatea socială poate fi remarcabilă datorită ansamblului de creiere umane adunate pentru a influența evoluția societății în bine, și aici avem nevoie de etică – în lipsa acesteia, realitatea se poate transforma în factori și actori sociali maligni.
John George Brown The Bully of the Neighborhood jpg
Și cu copiii ce facem? Intruziune, expunere, violență, anulare
Spațiul virtual a căpătat dimensiuni tot mai mari în viața copiilor, marea lor majoritate preferînd o interacțiune mediată de un dispozitiv uneia reale.
p 14 sus jpg
J’accuse! Indignarea morală și ostracizarea digitală
Nu e mare lucru să ne gîndim mai mult înainte de a (re)acționa, cum nu e nici prea mare efortul de a încerca să vedem lucrurile dintr-o perspectivă mai largă, dincolo de interesele noastre imediate.
p 21 jpg
Linșajul contemporan
Strămoșii noștri nu aveau lideri, judecători sau poliție, dar aveau mijloace pentru a răspunde celor care încălcau normele sociale de a respecta autonomia celorlalți sau de a contribui în mod echitabil la bunăstarea socială
Cea mai bună parte din noi jpeg
Ce rol mai au valorile?
Am aflat că valorile sînt cele care ne dau un sens, iar acest lucru ne face să fim perseverenți și să depășim obstacolele.
p 10 sus jpg
Dihotomia fapte/valori a fost greşit înţeleasă
Valorile sînt ingredientele indispensabile ale realităţii sociale.
Elevi jpg
StateLibQld 2 198959 Planting a tree for Arbor Day at Ban Ban Springs State School, 1920 jpg
Tot ceea ce vreau să fiu
„Prietenia înseamnă să împarți punga de chips-uri cu celălalt.”
p 12 sus jpg
Mesajul corect
Într-o clinică de toxicomani e barometrul cel mai fidel al suferinței unei societăți.
640px Islamic   Garden Scene   1987 360 4   Art Institute of Chicago jpg
Valori, virtuți, viață în islam
Societățile musulmane sînt puternic condiționate de tradiții.
Social Media and Technology jpg
Social media și tribalizarea valorică
Viața noastră socială nu arată întotdeauna precum fluxul nostru de pe rețelele sociale.

Adevarul.ro

ambasada sua la moscova
SUA își îndeamnă cetățenii să părăsească Rusia „imediat”
Ambasada Statelor Unite ale Americii la Moscova a solicitat cetățenilor americani să părăsească „imediat” Rusia.
anglo saxoni shutterstock 795800917 jpg
Paleogenetica a „descoperit” patria anglo-saxonilor care au colonizat Marea Britanie
Potrivit experților, cele mai apropiate rude locuiau în nordul Germaniei moderne, Danemarca și Țările de Jos.
militar decedat alba iulia
Cazul militarului mort pe tanc în gara din Alba Iulia. Familia victimei contestă clasarea acuzației față de un angajat CFR
Familia militarului care a murit electrocutat pe un tanc în gara din Alba Iulia a contestat în instanță ordonanța procurorilor prin care s-a dispus clasarea acuzației față de un angajat al stației de cale ferată.

HIstoria.ro

image
Care este importanța strategică a Insulei Șerpilor?
De mici dimensiuni, având doar 17 hectare, Insula Șerpilor are cu toate acestea o importanță geostrategică semnificativă. Controlul insulei și al apelor înconjurătoare afectează toate rutele de navigație care leagă Ucraina de restul lumii.
image
Cum era la ora de istorie ținută de I.L. Caragiale?
Ca mulţi alţi literaţi, Ion Luca Caragiale a avut o pasiune pentru istorie, inclusiv pentru cea naţională. Blamat de unii încă din timpul vieţii pentru că, în scrierile sale, s-ar fi relevat drept anti-român, el a avut, uneori, o viziune romantică (dacă nu chiar idilică) asupra trecutului neaoș.
image
Aristide Blank, finanțistul camarilei lui Carol al II-lea
Aristide Blank (1883-1961) a fost o personalitate complexă, care după ce a studiat dreptul și filosofia, s-a implicat în lumea financiară națională și internațională, reușind astfel să influențeze major viața politică românească dintre cele două războaie mondiale.