La mila blocului
Nea Costică trăieşte din mila blocului. Este omul bun la toate: cară mobilă cînd e vorba de vreo mutare, are grijă de cîinii comunitari pe care locatarii i-au închis, în mod civilizat, într-un ţarc, mai pune furtunul pe vreo maşină, mai dă cu lopata iarna, la zăpadă. Pentru toate aceste servicii primeşte bani, în general mărunţiş sau cîte o bancnotă mică. Doar de Crăciun şi de Paşti mai primeşte şi cîte o felie de cozonac, un ou sau un pahar cu vin. La fiecare parastas toată coliva care rămîne ajunge la "săracu" Costică, căci coliva nu se aruncă niciodată, "e păcat!". Uneori mai primeşte de pomană şi cîte o cămaşă sau o pereche de pantaloni. Sau vreo măsuţă fără un picior pe care Costică n-are unde s-o pună, căci locuieşte în spălătoria blocului unde spaţiul e strîmt (deşi spune că are o casă pe undeva, pe la ţară). Totuşi o ia, ca s-o dea şi el mai departe, la vreun ţigan. "O duce bine Costică! Mai bine decît noi." - e de părere administratorul. "Măcar de-ar cheltui banii mai cu cap!" Cu banii nu face nimic, îi bea. Pe loc şi fără să se sinchisească de ce spune lumea. Se duce cu pas întins la butic ca să-şi cumpere vodcă sub privirile locatarului căruia tocmai i-a spălat maşina. "Ce îmi pasă mie ce face cu banii? Eu mi-am făcut datoria faţă de un om amărît! Mai departe e treaba lui!" - zice doctorul de la VI. Costică e un beţiv care nu se manifestă şi care nici măcar nu duhneşte. Doar vorbeşte singur, mai degrabă un mormăit fără şir. Nevasta lui, Flori, stă uneori cu Costică în spălătorie, alteori dispare pe la nişte rude care locuiesc în apropiere. Îşi permite pentru că e angajată cu carte de muncă ca femeie de serviciu. Se simte superioară lui Costică şi de multe ori îi ţine teorie în timp ce dă cu mopul, îi explică cum e cu viaţa asta. De primit primeşte şi ea, dar lucruri mai de soi. Un batic cu care să se ducă la biserică. Un flacon pe jumătate gol de parfum franţuzesc "de la o doamnă la care i-am făcut curat". Cînd vine gunoiul, ea cară pubelele, lăsînd în urmă o dîră proaspătă de Christian Dior. Înainte de Costică era nea Tomiţă. Şi el trăia tot din mila blocului, însă nu în spălătorie, ci în ghenă. Aici îşi amenajase mica lui "garsonieră", mobilată cu obiecte primite de pe la locatari. Şi el bea, dar parcă mai cu măsură, căci era bătrîn. Mai toată ziua stătea pe un scăunel în faţa ghenei şi privea oamenii care treceau. Unii îl salutau, alţii nu. Odată a povestit că plănuieşte să-şi pună capăt zilelor, doar că n-are curajul să o facă. "Uite-aşa, să mă găsească de dimineaţă spînzurat în ghenă!" "Dar de ce, nea Tomiţă? Ai unde sta, ai ce mînca, slavă Domnului! Alţii n-au nici atît!" - i-a zis soţia doctorului. Tomiţă a început să plîngă. "Ce ştii dumneata? Ce bărbat am fost eu şi uite-mă acum! Singur cuc. Fără de noroc!" Însă soţia doctorului deja se îndepărtase, căci cîinele pe care îl ţinea în lesă o trăgea înapoi spre părculeţ. Într-o zi, nea Tomiţă a dispărut. Pur şi simplu n-a mai fost de găsit. Timp de cîteva zile tot felul de zvonuri au circulat prin bloc. Unii au început să-l caute prin împrejurimi. Alţii au ridicat din umeri: s-o fi prăpădit, pe undeva. Actele şi le lăsase în locuinţa sa din ghenă, aşa că multă vreme nu s-a ştiut nimic. Oamenii l-au uitat repede pe Tomiţă şi au făcut cunoştinţă cu Costică. După cîteva luni s-a aflat că într-adevăr nea Tomiţă murise într-o încăierare, pe la Gara de Nord. A durat ceva ca să-l identifice. Ştirea nu a mai prezentat nici un interes în bloc. Îl aveau deja pe Costică. Toată această poveste nu are nici o morală. Însă se pot trage nişte concluzii. În România, tot ce contează este să existe un "obiect" al milei. Şi să bifăm şi această îndatorire, uneori socială: cea de a da, de a face pomană, de ne asigura un loc în rai sau pur şi simplu de creşte în propriii ochi. Arătăm compasiune pentru că "aşa se face" sau "aşa e bine". Iar compasiunea noastră se reduce la ceva mărunţiş, o pereche de pantaloni sau o măsuţă cu picioarele rupte. După ce ne-am făcut datoria nu ne mai interesează ce se va întîmpla mai departe cu "obiectul" milei. Nici ce e de fapt în sufletul lui. Într-o ţară săracă, expresia compasiunii nu poate fi altceva decît o formă de ipocrizie. Cei care dau pe stradă bani cerşetorilor îşi feresc privirea, fiindcă dincolo de ea nu e nimic. Cei care trăiesc cu voluptate dramele de la ştiri îşi satisfac propria nevoie de a fi miloşi măcar cinci minute pe zi, de a arăta că le pasă de alţii. De fapt, nu ne pasă decît de noi înşine. Noi sîntem victimele şi aşteptăm în permanenţă să fim compătimiţi pentru că n-avem bani să ne schimbăm maşina, nu mai suportăm canicula, nu ne permitem o vacanţa la Ibiza, şeful ne persecută şi, mai ales, pentru că ne-am născut în România. Nouă cine ne plînge de milă?
